Tomaso

Indiferent ce vor face, cel mai important lucru este să spargă gaşca PSD şi PNL. Indiferent cât o să facă, este mai bine decât să fie PSD şi PNL la putere. Pentru România ar fi grozav să se scape de aceste partide veşnic la putere. Să mai stea dracului şi prin opoziţie. Să se mai primenească. Asta este gândire tipică pentru votanţii PSD. Ce ne dă, ce ne pică nouă, alea alea. AUR nu are acest profil, să pună statul să facă împrumuturi pentru "a da". Mă rog, dacă va fi să ajungă la putere cu asemenea cifre, atunci ne vom lămuri.

Ponta:

Votul contează în orice democraţie. Cu condiţia să fie liber exprimat. În rest sunt doar vorbe.

Păi doar nu am ajuns să-l citez pe un ţăcănit ca Papahagi. Pe bune?

Vise, moncher, vise! AUR este pe valul de ură contra clasei politice actuale. Gândeşte logic. Exemplul POT. Vreo 10% au votat un partid de care eu nici nu am auzit până după alegeri. Nu PSD şi niciun partid vechi. La fel şi SOS. Aşa nebună cum este, o mulţime de oameni au preferat Şoşoacă în loc de vreun partid vechi. Mai curând în SOS sunt majoritatea PSD şi de prin PRM, Vatra Românească şi altele asemenea. Realitatea este simplă. PSD şi PNL sunt epuizate ca partide. Nu mai au ce să ofere şi au un istoric de minciuni, trădări, eşecuri. Oricât ar fi cineva de fan PSD sau PNL, la un moment dat i se apleacă. Iar chestia cu "rotativa" a pus capacul la sicriu. La putere fiind, aruncând cu banii din împrumuturi pe măriri de pensii şi salarii de bugetari, tot nu au luat voturi. Chiar şi ăia care beneficiat de pe urma pomenilor nu i-au votat. De ce? Pentru că chiar dacă li s-a dat "ceva", tot îşi dau seama că modelul acesta ne duce pe toţi, adică şi pe ei, la dezastru. Guvernările succesive ale PNL şi PSD au dus România în această fundătură economică. Aceste două partide au avut toată puterea pe mână. Corect? Şi nu un an sau doi, au avut puterea tot timpul. Oamenii lor sunt peste tot, pe unde pui degetul dai de binomul PSD-PNL. USR a avut putere puţin timp, nu poate fi acuzat de dezastrul sistemic actual. AUR nu a avut niciu fel de putere, este fără de pată din acest punct de vedere. Una peste alta, eu opinez că timpurile PSD şi PNL s-au cam dus. Apropo, să nu uităm că anularea alegerilor a fost organizată şi pusă în fapt de către PSD şi de către PNL. La fel, USR nu a avea nicio pârghie pentru asta, AUR a fost victima furtului. Şi chiar aşa, cu cel puţin un miliona de voturi furate (T2) tot a luat 5 milioane de voturi. Nicuşor a luat voturi de la PSD cu grămada. Iar asta nu se uită şi nici nu se iartă. Mă refer la alegători. DACĂ vom mai avea alegeri libere, atunci vom asista la o schimbare majoră în politica românească. O schimbare motivată de ura contra politicii de până acum. Şi când spun asta nu mă refer la politicienii vechi, ci mai mult la modul de a face politică al acestora. Este o scârbă în masă. Şi chiar se vede.

Nu este cenzură doar pentru userişti & friends.

Interesant de văzut lista de cumpărături.

În Parlament se pune la cale fabricarea "partidului prezidențial" sub stindarul: "Veniți de luați naționalism sănătos" - IceWorld|DeuteriumCore

Să donezi un sistem complet PATRIOT și să vinzi cel mai mare şantier naval la un sfert din prețul lui... Asta înseamnă să gândeşti ca un pro-european! Un sistem Patriot complet (o baterie / fire unit nouă) costă aproximativ 1–1,1 miliarde de dolari, iar o rachetă Patriot modernă (PAC-3 MSE) costă în jur de 3,8–5 milioane de dolari (preț „flyaway” / unitar pentru SUA). Încărcătura de rachete a unei baterii: încă ≈ 690 milioane USD (în funcție de numărul și tipul de interceptori). Totalul ajunge astfel la ≈ 1,1 miliarde USD pentru o baterie nou produsă + costul muniţiei, conform estimărilor CSIS citate frecvent de Congressional Research Service și Reuters. @Max Headroom

Criza încrederii în Franța: accident sau problemă sistemică? Pornind de la acest articol: https://www.stiripesurse.ro/economistul-care-a-castigat-premiul-nobel-lanseaza-o-profetie-terifianta-pentru-franta-este-prea-mare-ca-sa-mai-poata-fi-salvata_3927260?utm_source=projectagora&utm_medium=contentdiscovery "Într-o analiză publicată joi pe platforma Substack, Krugman a susţinut că Franţa se află pe o traiectorie fiscală nesustenabilă, caracterizată de deficite bugetare ridicate, o datorie publică importantă în raport cu PIB-ul şi costuri tot mai mari pentru plata dobânzilor. Economistul consideră că una dintre problemele structurale ale ţării este incapacitatea de a adapta vârsta de pensionare, pe care o apreciază drept relativ scăzută, la îmbătrânirea populaţiei. ”Dependenţa Franţei de euro face uşor de imaginat cum această pierdere a încrederii s-ar putea transforma într-o criză gravă. Am văzut acest scenariu în perioada 2009-2012, mai întâi în Grecia, apoi în Portugalia, Spania şi Italia”, a scris Krugman, referindu-se la criza datoriilor suverane din zona euro. Potrivit acestuia, o asemenea criză poate începe atunci când investitorii încetează să mai cumpere obligaţiunile unui stat, provocând creşterea dobânzilor şi amplificând temerile privind incapacitatea guvernului de a-şi rambursa datoriile. Retragerile de capital accentuează ulterior presiunile asupra finanţării publice, alimentând un cerc vicios." ---------------------------------------- O analiză: 1. Ce spune de fapt Krugman? Argumentul lui este structural. Franța se împrumută într-o monedă pe care nu o controlează. Nu poate deprecia și nu poate monetiza direct datoria, așa că piața obligațiunilor devine un arbitru politic. În 2010-2012 problema Greciei și a Italiei nu a fost doar mărimea datoriei, ci faptul că investitorii s-au retras brusc, iar nimeni nu avea mandatul să acționeze ca prestator de ultimă instanță. Banca Centrală Europeană (BCE) a închis acea breșă abia în 2012, cu „whatever it takes" și cu programul OMT. 2. Diferențele față de 2010-2012 Există un plasament de siguranță. Instrumentul de protecție a transmisiei (TPI) al BCE permite cumpărări de obligațiuni, dar condiționat de respectarea regulilor fiscale europene.Aici e punctul fragil: ajutorul vine cu condiții, iar o Franță fără guvern stabil și fără un program credibil poate ajunge exact în zona în care condițiile nu sunt îndeplinite. Structura datoriei e mai solidă. Maturitatea medie este lungă, iar o parte importantă este deținută de rezidenți. Economiile gospodăriilor franceze sunt mari. Franța e prea mare ca să fie salvată. În acest punct este clar şi limpede, o prăbuşire structurală odată pornită nu poate fi stopată. Fondurile europene de salvare nu au capacitatea să o ajute, dar nici Europa nu își permite s-o lase să cadă. Asta o face mai protejată de facto, dar și mai periculoasă ca risc de contagiune. 3. Sistemic sau accidental? Cred că e predominant sistemic, cu declanșatori accidentali (căderi de guverne, buget blocat în parlament, alegeri). Cauzele de fond sunt: a. Un deficit primar persistent în Franța, din 2008 încoace, fără un episod real de consolidare. b. Fragmentarea politică. Parlamentul divizat în trei blocuri face imposibile reformele cu costuri vizibile, iar fiecare grup apără un segment al statului social. c. Arhitectura incompletă a zonei euro. Uniunea bancară e neterminată, nu există un activ sigur comun și nici o capacitate fiscală permanentă. d. Există doar instrumente ad-hoc (NextGenerationEU, împrumuturile pentru apărare). e. Dobânzi normalizate. Perioada dobânzilor zero a ascuns costul real al datoriei. Acum serviciul datoriei crește rapid și concurează direct cu alte cheltuieli. Accidentul e doar scânteia. Combustibilul e structural. 4. Statul social: se poate plăti factura? Presiunile se adună simultan: Îmbătrânirea: Raportul dintre populația peste 65 de ani și cea activă urcă puternic până în 2050 (pensii, sănătate, îngrijire de lungă durată) Dobânzile: Povara datoriei crește exact când veniturile cresc lent Apărarea: Angajamentele NATO de creștere a cheltuielilor Tranziția verde: Investiții publice foarte mari, cu randament pe termen lung sau nedefinit. Bani cheltuiţi care nu produc valoare imediată. Productivitate scăzută: Baza fiscală crește mai lent decât cheltuielile Concluzia ar fi că statul social nu poate continua în forma clasică, finanţat doar prin datorii. Împrumuturile, indiferent de formă, nu sunt o soluţie, ci un compromis nociv pe termen lung. Două lucruri trebuie despărțite: 1. Criza pieței obligațiunilor poate fi bruscă (săptămâni). Este echivalentului unei fracturi care implică tratament imediat. O urgenţă medicală. 2. Erodarea statului social e lentă (decenii) și poate fi mai gravă, pentru că nu are un moment de „șoc" care să forțeze o decizie. Este ca un cancer care creşte lent în organism. Țările nu sunt în aceeași situație. Franța are cheltuieli publice de peste 55% din PIB, printre cele mai ridicate din lume, deci problema ei e nivelul cheltuielilor. Deja are o mare problemă de sustenabilitate. România are o problemă opusă: venituri fiscale de circa 27% din PIB, printre cele mai mici din UE, și un deficit foarte mare. În cazul ţării noastre statul social e subfinanțat prin construcție, iar riscul vine din dependența de finanțare externă și de fondurile europene, nu din excesul de generozitate. 5. Cum ar putea arăta viitorul Văd patru scenarii, în ordinea probabilității, după părerea mea: Scenariul 1: Erodare graduală („muddle through"). Adică ajustări parțiale reactive: creşterea vârstei de pensionare, indexări mai mici, ținte mai stricte pentru beneficii, taxe mai mari, în timp ce BCE menține piața stabilă. Statul social rămâne, dar devine mai puțin generos și mai selectiv. Acesta e cel mai probabil scenariu. Scenariul 2: Episod acut de tensiune. Spread-uri în creștere, intervenție condiționată a BCE, un program de consolidare impus sub presiune. Din punct de vedere politic ar fi foarte costisitor. Puţin probabil. Scenariul 3: Reformă și creștere. O combinație de reforme ale pieței muncii, investiții și creștere a productivității care îmbunătățește raportul datorie/PIB. Este posibil, dar cere un consens politic care lipsește acum. Scenariul 4: Integrare fiscală mai profundă. Datorie comună și capacitate fiscală europeană. Ar rezolva problema structurală, dar nu există voința politică, mai ales în Germania și în țările nordice. Aceste state fiind contributor net la bugetul UE au propriile probleme şi nu mai acceptă preluarea problemelor altora pe banii lor. 6. Subiect de meditaţie Avertismentul lui Krugman e serios. Riscul real: O Europă în care statul social se subțiază în tăcere, iar zona euro rămâne vulnerabilă la fiecare cădere de guvern. Uniunea Europeană a fost fundamentată pe baza principiilor care stau la baza statul social. TOTUL este legat de ceea ce numim a fi "drepturi". Riscul major este ca atunci când banii se termină să fim martorii unei căderi sistemice. Şi mă întreb dacă oare nu ar fi mai practică o reducere graduală a nivelului de trai pe care europenii nu şi-l mai permit.

Nu îl urmăresc. Am preluat textul de la cineva care îl dă exemplu de slăvar în spume.

“Donald Trump este într-un smârc. Cu cât se agită mai tare, cu atât se scufundă mai mult. În timp ce sondajele par a indica o catastrofă pentru partidul său (parlamentarii republicani l-au identificat chiar pe Trump ca fiind catastrofa și fug de el în campanie), președintele american încearcă să convingă lumea că motorina e scumpă din cauza lui Zelenski, iar Putin va ieftini motorina în SUA trimițând ceva vapoare (cu de vreo zece ori mai puțină motorină decât exportă SUA). Nu-mi dau seama cam la ce nivel de analfabetism funcțional trebuie să fii ca să crezi asta, dar e clar că cei care nu se lasă păcăliți de acest delir al lui Trump au puterea de a fi priceput deja că președintele american nu-i atât prost, pe cât ticălos, lacom, corupt și... atât de evident, Trădător. Cu T mare. Nu e vorba că el trădează Ucraina, Europa sau NATO, e vorba că omul își trădează propriul popor - petroliștii, care l-au finanțat și în interesul cărora tot repetă că eoliene sunt "hoax", fac profituri imense din războiul său cu Iranul. De aia e scumpă motorina, nu pentru că trage Zelenski in rafinării care nici nu mai fac suficientă nici pentru armata rusă. - SUA pierd sau au pierdut deja toate alianțele care au făcut-o cu adevărat Great. Stocurile de muniții sunt epuizate, industria de armament, suprasolicitată, pierde comenzi, pentru că dă termene de livrare de câțiva ani și nimeni nu-și permite să aștepte atât. - bugetul federal e tot mai îndatorat, la dobânzi tot mai mari, după un an de război comercial cu toată lumea, deși toată lumea i-a spus "geniului funcțional" că taxele pe importuri vor aduce o catastrofă economică - și, peste toți și toate, este acest sentiment, insuportabil pentru mândria americană, de îngenunchere în fața Rusiei. Nici măcar a Chinei. A Rusiei și a lui Putin. Aseară Trump l-a atacat pe Zelenski și le-a cerut ucrainenilor să îl schimbe. Data trecută, când mi ți l-au ambuscat la Casa Albă, toată clasa politică ucraineană, inclusiv adversarii săi, a făcut zid în jurul lui Zelenski. Și la fel și europenii. Practic, atacându-l din nou atât de violent, Trump îi face un bine. Dar el nu-și dă seama de asta, căci se delirează narcisist pe culmi neatinse de glorie, în timp ce se afundă, tot mai imobilizat. Dacă vi se pare atât de evident tot ceea ce am scris mai sus, explicați-mi și mie de ce pentru Nicușor Dan și toți experții din jurul său nu este? De ce noi, ca națiune, trebuie să-l pupăm în fund, cu buzele președintelui Nicușor Dan, pe acel președinte catastrofă al SUA? De ce?” @Moise Guran Ce se zbat slăvarii

Da. În comparație cu formatorii de opinie adulatori de progresism, de slava ukraina shit, ăștia sunt o lumină și o gură de ar proaspăt.

Cam bați câmpii, nimic nu înțelegi.

Zici? încearcă să înțelegi situația. Regimul actual este o dictatură mascată care prin forță lovește în liderul opoziției românești. Românii trebuie să lupte cu această dictatură având resurse limitate. Orice expunere și devoalare în media americană va contribui la conștientizarea situației în care se află România în acest moment. Este o luptă pentru democrație contra unor forțe cu resurse infinite în raport cu cele ale opoziției românești.

O poveste cu oameni despre război. Mulți oameni întreabă: de ce nu pleacă acei civili? De ce mai sunt încă 1.600 de civili în Lyman? Ei bine, unii nu pot pleca, dar cei mai mulți, care au rămas acolo în cei 5 ani de război, aleg să rămână acolo, fie pentru că așteaptă Armata Rusă ca „eliberatori”, fie pentru că au locuit în casa lor toată viața și nu cunosc altceva. La acest stadiu al unei bătălii, de obicei este o combinație a ambelor. Un exemplu destul de izbitor a fost atunci când, mai devreme în acest an, când linia frontului arăta cam ca ce se vede pe hartă, unii civili din Shandryholove, care se afla sub control rus la acel moment, pur și simplu mergeau pe drum din sat, treceau linia frontului și intrau în Svyatohirsk, controlat de ucraineni, ca să cumpere mâncare și medicamente dintr-un magazin de acolo, apoi pur și simplu se întorceau înapoi peste linia frontului, la casele și pivnițele lor din Shandryholove. Acest lucru, desigur, poate avea loc doar datorită numărului foarte mic de soldați de pe fiecare parte concentrați de-a lungul liniei frontului, iar cei care sunt acolo fiind ascunși ca să evite să fie detectați de drone. Ceva similar s-a întâmplat în direcția Vovchansk mai devreme în acest an, unde civilii care trăiau în satele Lyman și Synelnykove mergeau spre sud în satul Buhaivka ca să cumpere mâncare și medicamente dintr-un magazin, apoi se întorceau peste linia frontului la casele lor. În Kostyantynivka, unii civili mai în vârstă mergeau cu mașina la Druzhkivka (înainte ca orașul să fie pe linia frontului) ca să-și ridice pensiile, apoi se întorceau la Kostyantynivka, unde luptele aveau deja loc în interiorul orașului la acel moment.

Da. Nu am nicio problemă. Posturile mele sunt 100% publice.

Majoritatea germanilor nu înțeleg încă ce urmează. Germania a trecut de la o superputere globală în producție la o economie scumpă și ineficientă. Nimeni în Europa nu lucrează mai puține ore pe an decât germanii. Blocați mental în secolul trecut, ei pierd timp cu birocrația, reglementările, sindicatele și consiliile de muncă, în timp ce alții se concentrează pe productivitate și eficiență. Și apoi stânga le spune în fiecare zi că nu trebuie să muncească mai mult, că „taxarea bogaților” va rezolva problema în loc. Germania va cumpăra câțiva ani cu mai mult datorii pentru a masca declinul, lenea stângii și autosatisfacția. Acest lucru nu va dura la nesfârșit. Valul actual de insolvențe săptămânale și concedieri în masă va părea într-o zi o plimbare în parc comparativ cu ce urmează. Prosperitatea nu este acordată pe vecie.

Există un rău francez despre care se vorbește prea puțin. Nu este datoria, nici impozitele, nici măcar birocrația. Este ceea ce toate acestea au sfârșit prin a produce în minți: o mentalitate de prăjitură fixă. În 1965, antropologul George Foster studiază societăți țărănești și descrie ceea ce el numește „imaginea binelui limitat”. În aceste societăți, tot ceea ce are valoare (pământ, bogăție, statut, chiar și sănătatea) este perceput ca existând în cantitate finită. Dacă vecinul tău câștigă ceva, înseamnă neapărat că ți l-a luat ție. Succesul altora devine o amenințare, iar gelozia devine o formă de raționalitate. Șaizeci de ani mai târziu, aceasta este Franța. Îl văd peste tot. La salariați, la funcționari publici, la antreprenori și chiar la oameni de dreapta care se cred liberali. De îndată ce o tranzacție nu este perfect echilibrată și imediată, oamenii se simt amenințați. Se negociază fiecare firimitură ca și cum ar fi ultima. Se suspectează pe cel care reușește. Se protejează renta proprie în loc să se creeze valoare. Nu este un defect moral. Este o adaptare rațională la un mediu fără creștere. Când cheltuiala publică atinge aproape 57 % din PIB, când fiecare proiect trece prin zece ghișee, când înființarea unei întreprinderi este un parcurs plin de obstacole și concedierea un proces, prăjitura abia dacă crește. Iar când prăjitura nu crește, singura cale de a avea mai mult este să iei partea cuiva. Politica devine un război al redistribuirii. Dialogul social devine o relație de forțe. Economia devine un joc cu sumă zero. Cercetătorii au măsurat-o. Stefanie Stantcheva și coautorii săi de la Harvard au arătat că gândirea cu sumă zero este strâns legată de experiența mobilității: oamenii ale căror familii au cunoscut puține ascensiuni sociale văd lumea ca pe o prăjitură fixă. Benjamin Friedman o formulase încă din 2005 în The Moral Consequences of Economic Growth: societățile în creștere devin mai tolerante, mai deschise, mai generoase; societățile stagnante devin rancuniere, închise, obsedate de împărțire. Acum, priviți Silicon Valley. Acolo, nimeni nu se luptă pentru o parte din prăjitură. Se inventează una nouă. Paul Graham numește asta „the pie fallacy”: eroarea de a crede că bogăția este o cantitate fixă pe care ne-o împărțim, în loc să o creăm. Când se naște Google, nu ia nimic nimănui: face să apară sute de miliarde de valoare care nu existau. Peter Thiel merge mai departe: „competition is for losers”. Cei mai buni nu se bat pentru o piață existentă, ci creează una. De aceea, la San Francisco, se prezintă oameni pe care nu-i cunoști, se ajută concurenți, se investește în necunoscuți. Nu este naivitate. Este consecința logică a unei lumi cu sumă pozitivă: dacă prăjitura crește, succesul altora îți este și ție de folos. Adevărata dramă franceză nu este că suntem săraci. Este că am devenit săraci mental. Un stat prea greu nu a încetinit doar creșterea, ci a modelat o psihologie colectivă a penuriei. Și această psihologie se autoîntreține: cu cât mai puțin credem că prăjitura poate crește, cu atât mai puțin încercăm s-o facem să crească. Ieșirea nu este în primul rând fiscală. Este mentală. Trebuie să reînvățăm că se poate câștiga fără ca cineva să piardă. A construi în loc să redistribuim. A face prăjitura să crească în loc să ne înjunghiem pentru firimituri. Acesta este lupta generației noastre. @ același autor

S-a supărat Trump pe Zelenski

Impresionantă solidaritatea susținătorilor lui CG!

Delir!

Ai o imaginație bogată