Tomaso

Yes, please!

Nu simt nevoia de avocati sau aparatori Ai spus ca nu mai scrii aici dupa ce mi-ai vorbit nepoliticos.

"Au ajuns să interfereze inclusiv cu amenințări la adresa votului aleșilor poporului. Și mai pun pariu că nici lor și nici votanților lor nu li se pare nimic în neregulă cu acest mesaj. Pentru că înțeleg democrația și libertatea la nivelul băieților în paltoane de la Gestapo. Apropo, ăsta e și efectul anulării alegerilor. Când vezi că îți merge cu abuzul...accelerezi și nu mai ai nicio limită"

Nu este :)

Agresivitate caracteristică tefelismului. Cea mai periculoasă grupare politică de după 89, situați dpdv doctrinar în zona Antifa.

La fel și pe X

Sunt făr’ de păcate. În caz că nu ai știut. Ar fi fair să-mi spui cine ești. Aici, pe pm, whatever.

Păi nu spuneai că ne-am întâlnit? Prezumi chestii fără nicio bază. Să vedem, spune orbul. Să vedem cum funcționează disciplina de partid. Va fi un test interesant.

Da, este dintr-un film preferat și de mine. Tefeliștii consideră că au monopol pe imprecații și că li se cuvine. Și că-i unește, apropo de muia lui Liiceanu, dacă știi la ce mă refer. Atunci când sunt tratați cu aceeași măsură, li se pare că-s nedreptățiți.

Și părea om normal pe vremuri. Ei și cu Antifa ce mai văd fasciști.

Doamne, cât de mulți țăcăniți.

Antonio Gramsci (1891–1937) a fost un filosof, teoretician marxist, jurnalist și politician italian, unul dintre cei mai importanți gânditori marxiști ai secolului XX. Născut în Sardinia, într-o familie săracă, a suferit de la naștere de probleme grave de sănătate (gibozitate). A studiat la Universitatea din Torino, unde s-a implicat în mișcarea socialistă. A fost cofondator al Partidului Comunist Italian (PCI) în 1921. Ales deputat în 1924, a fost arestat de regimul fascist al lui Mussolini în 1926 și condamnat la 20 de ani de închisoare. A murit în 1937, la scurt timp după eliberare, din cauza condițiilor grele de detenție. În închisoare a scris celebrele Caiete din închisoare (Quaderni del carcere), opera sa fundamentală. Gramsci a dezvoltat marxismul clasic, adaptându-l la realitățile societăților occidentale dezvoltate. Principalele sale contribuții: Hegemonia culturală Conceptul său cel mai cunoscut. El susține că clasa dominantă (burghezia) nu își menține puterea doar prin forță economică sau represiune de stat („hegemonie politică”), ci mai ales prin controlul asupra culturii, educației, mass-media și valorilor societății. Astfel, valorile burgheze devin „bun simț” (sensus communis) acceptat de mase. Războiul de poziție vs. Războiul de mișcare În Rusia (țară înapoiată) a funcționat „războiul de mișcare” (revoluție directă, frontală). În Occidentul avansat este nevoie de războiul de poziție: o luptă lungă, culturală și ideologică pentru cucerirea hegemoniei înainte de preluarea puterii politice. Intelectualii organici Fiecare clasă socială își creează propriii intelectuali (nu doar academicieni, ci și jurnaliști, profesori, artiști, activiști). Clasa muncitoare are nevoie de intelectuali organici care să elaboreze o contra-hegemonie culturală. Statul integral și societatea civilă Statul nu este doar guvern + aparat represiv, ci include și societatea civilă (școli, biserică, sindicate, mass-media). Revoluția trebuie să cucerească mai întâi societatea civilă. Istoricism absolut și critică a determinismului economic Gramsci respinge varianta rigidă a marxismului („baza economică determină tot”). El subliniază rolul activ al culturii, al voinței politice și al „blocului istoric” (alianța dintre clase și idei). Ceea ce vedem mai sus reprezintă un plan de acțiune. Să analizăm mai în profunzime, având ca referință ideile acestui gânditor marxist. De ce? Pentru că gândirea lui Gramsci a avut o influență enormă asupra: Noii Stângi occidentale (anii ’60–’70) Studiilor culturale (Cultural Studies) Teoriilor despre media și ideologie Strategiilor politice ale partidelor de stânga din Europa Mulți văd în conceptul de hegemonie culturală o cheie de înțelegere a modului în care se mențin puterile dominante astăzi, chiar și fără dictatură deschisă. Pe scurt, Gramsci a mutat accentul marxismului de la fabrică la cultură și de la revoluția violentă la lupta pentru mințile oamenilor. Există o corelație clară și frecvent discutată – mai ales de critici conservatori sau anti-globaliști – între conceptele lui Antonio Gramsci și modul în care funcționează agenda multor ONG-uri finanțate de Open Society Foundations (OSF) ale lui George Soros, precum și de rețelele neo-marxiste mai largi. Nu este o legătură directă, explicită sau asumată de Soros însuși (el se revendică de la Karl Popper și de la ideea de „societate deschisă”, nu de la marxism), ci una strategică și funcțională: metodele de acțiune coincid surprinzător de bine cu „traseul” imaginat de Gramsci. Să analizăm punct cu punct ideile acestea în corelație cu metodele de acțiune ale lui Soros și adepților săi: 1. Hegemonia culturală (cel mai cunoscut concept gramscian) Gramsci susține că burghezia își menține puterea nu doar prin forță economică sau represiune, ci prin controlul culturii, educației, mass-media și valorilor, astfel încât ideologia sa devine „bun simț” (sensus communis) acceptat chiar de masele dominate. Corelație cu Soros/OSF: Open Society Foundations au alocat zeci de miliarde de dolari (peste 32 de miliarde de la înființare) pentru finanțarea de ONG-uri, think-tank-uri, jurnaliști, universități, organizații de media și activiști care promovează un set coerent de valori progresiste: multiculturalismul radical, migrația nelimitată ca „drept uman”, justiția socială bazată pe identitate (rasă, gen, orientare sexuală), reforme penale „blânde”, educație „anti-rasistă”/DEI (Diversity, Equity, Inclusion) etc. Criticii (de la Heritage Foundation la analiști independenți) văd aici exact crearea unei noi hegemonii culturale: valorile „woke”/neo-marxiste nu mai sunt contestate ca ideologie, ci devin „normalitate” morală și „bun simț” în universități, media mainstream, corporații și instituții internaționale. 2. Războiul de poziție vs. războiul de mișcare În Occidentul avansat, Gramsci spunea că revoluția directă (războiul de mișcare, ca în Rusia) e imposibilă. Este nevoie de un război de poziție lung, cultural și ideologic – cucerirea treptată a societății civile înainte de puterea politică. Corelație: Aceasta este cea mai evidentă paralelă. Soros nu finanțează partide revoluționare sau lovituri de stat, ci o rețea vastă de ONG-uri care operează lent, pe decenii, în interiorul instituțiilor occidentale. Strategia „long march through the institutions” (atribuită lui Rudi Dutschke, dar inspirată direct din Gramsci) se vede clar: finanțări pentru reforme treptate în educație, justiție, migrație, media. Rezultatul dorit (conform criticilor) este slăbirea statului-națiune tradițional și a valorilor conservatoare fără o confruntare frontală. 3. Intelectualii organici Fiecare clasă își creează intelectualii săi (nu doar academicieni, ci jurnaliști, artiști, activiști) care elaborează contra-hegemonia. Corelație: OSF finanțează masiv „intelectuali organici” ai stângii progresiste: activiști Black Lives Matter, organizații de gen (transgenderism, feminism radical), jurnaliști independenți, profesori de „studii critice”, think-tank-uri precum Center for American Progress etc. Aceștia nu sunt „clasa muncitoare” clasică, ci un nou bloc istoric bazat pe identități opresate (rasă, gen, migrație). Ei produc narațiuni care devin dominante în universități și media. 4. Statul integral și societatea civilă Statul = guvern + aparat represiv + societatea civilă (școli, biserică, sindicate, mass-media). Revoluția trebuie să cucerească mai întâi societatea civilă. Corelație: OSF se definește explicit prin construirea și întărirea societății civile ca instrument principal. Finanțează mii de ONG-uri care acționează ca „brațe” ale statului integral gramscian: reformă educațională, control asupra narativelor media, campanii pentru „drepturi” care erodează suveranitatea națională. În țări ca Ungaria sau România, acest lucru a generat reacții violente exact pentru că pare o preluare a societății civile de către o agendă externă. 5. Istoricism absolut și critică a determinismului economic Gramsci respinge marxismul rigid (baza economică determină tot) și pune accent pe cultură, voință politică, bloc istoric. Corelație: Neo-marxiștii (inspirați de Școala de la Frankfurt și continuând cu teoria critică contemporană) au abandonat de mult clasa muncitoare și lupta economică clasică. Focusul este pe superstructură culturală („woke capitalism”). Soros, deși capitalist, critică „capitalismul gangster” și finanțează exact aceste cauze culturale/identitare, nu sindicate sau naționalizări. Rezultatul: un „bloc istoric” nou – alianță între capital globalist, stânga culturală și birocrație internațională. Nu este o „conspirație”, ci o convergență strategică Soros însuși nu citează Gramsci și se opune explicit marxismului (a contribuit la prăbușirea comunismului în Est prin finanțarea societății civile anti-sovietice). Filosofia sa este popperiană (societate deschisă, pluralism, anti-dogmă). Dar efectul practic al finanțărilor sale coincide cu playbook-ul gramscian: transformarea valorilor occidentale prin societatea civilă, fără revoluție violentă. Mulți neo-marxiști (Critical Race Theory, gender studies, postcolonialism) beneficiază indirect sau direct de aceste fonduri, chiar dacă Soros nu este „neo-marxist” ideologic. Criticii de dreapta văd aici o împlinire practică a gramscianismului („Cultural Marxism” ca termen polemic). Susținătorii lui Soros văd doar promovarea drepturilor omului și a democrației liberale. Realitatea este că strategia funcționează exact cum a descris Gramsci: cucerirea culturii precede (și face posibilă) schimbarea politică profundă. În concluzie, ideile lui Gramsci bifează perfect traseul observat în ultimii 30 de ani. Fie că e intenționat sau emergent, rețeaua Soros+ONG-uri+neo-marxiști a aplicat cu succes rețeta gramsciană în Occident: război de poziție cultural prin societatea civilă. Diferența e că, spre deosebire de 1917, „revoluția” nu mai are nevoie de tancuri – are nevoie de granturi, curricule universitare și narative media. Să mergem și mai mult către originea acestor idei pentru a putea să le înțelegem geneza, cum au luat naștere. ———————— Pentru ceea ce urmează scris mai jos - idei extrase din materialul sursă notat la final În închisorile fasciste italiene, Antonio Gramsci s-a confruntat cu un paradox. De ce consimt muncitorii la un sistem care îi exploatează? Teoria tradițională a puterii răspunde: „Poliția și armata îi silesc pe oameni să se supună”. Dar Gramsci a înțeles. Puterea cu adevărat puternică este invizibilă. Ea se ascunde în cotidian – școli, media, religie, familie – și convinge oamenii că „așa este firescul”. Gramsci a numit asta „hegemonie culturală”. Clasa dominantă nu obține „consimțământul spontan” al maselor prin violență, ci prin leadership intelectual și moral. Ea răspândește, prin educație și presă, o poveste care face interesele unei clase să pară „interesele națiunii întregi”. Nucleul acestei teorii este conceptul de „stat integral”. Statul este totalitatea societății politice (poliție, armată) și a societății civile (școli, biserici, media). Dispozitivele de violență stau în spate, dar funcția cotidiană aparține societății civile, care produce consimțământ. Cheia pentru a descifra mecanismul psihologic al acestui consimțământ este distincția dintre „bunul-simț comun” și „bunul-simț bun”. „Bunul-simț comun” este acea percepție a realității necritică, impregnată de viziunea lumii a clasei dominante sub forma unor tradiții sau zicale vechi de ani. „Salariul nu crește din cauza crizei economice, deci n-avem ce-i face”; „Cineva care e hărțuit are și el o parte din vină” – astfel de credințe susțin consimțământul la dominație din interior. În schimb, „bunul-simț bun” este înțelepciunea critică și practică născută din experiența muncii și a vieții de zi cu zi. „E absurd să fii punctual și să faci ore suplimentare neplătite”; „Când muncești cinci zile pe săptămână cu normă întreagă și tot ai insecuritate financiară”. Acestea sunt încă fragmentare, dar contrazic în esență logica dominației. Hegemonia este procesul prin care acest „bun-simț bun” este înăbușit în interiorul „bunului-simț comun”, determinând oamenii să acționeze în continuare pe baza unei conștiințe contradictorii. Aici intervine strategia lui Gramsci. Distincția dintre „războiul de manevră” și „războiul de poziții”. Un război de manevră, precum Revoluția Rusă, este eficient doar în societăți unde societatea civilă este subdezvoltată și statul se bazează pe violență goală. În Europa de Vest, societatea civilă (școli, media, biserici etc.) funcționează solid, iar în prezent, funcția ei lucrează zilnic în direcția producerii consimțământului față de clasa dominantă. Ce este necesar este „războiul de poziții”. O luptă pe termen lung pentru a cuceri, unul câte unul, bastioanele societății civile – educație, media, religie, cultură. Aceasta nu este despre alegeri sau greve, ci despre organizarea „bunului-simț bun” al oamenilor și construirea unui nou „bun-simț comun” prin activități culturale. Neoliberalismul modern este un exemplu perfect al acestei teorii. Principiul pieței a răspândit în lume „bunul-simț comun” că „competiția este singurul principiu rațional”. Oamenii nu mai sunt cetățeni, ci „antreprenori responsabili pentru ei înșiși”, simțind șomajul sau sărăcia ca pe un eșec personal. Ideea în sine că „nu există alte alternative” reprezintă victoria hegemoniei. Era digitală a rafinat această structură și mai mult. Algoritmii funcționează ca „noi intelectuali organici”. Învață interesele și anxietățile noastre și, prin prezentarea unei realități personalizate, produc consimțământ automat. Bulele de filtrare divizează masele și împiedică formarea unei „voi naționale comune”. Dar există speranță. Gramsci a vorbit despre posibilitatea unei „hegemonii contra”. Așa cum clasa dominantă are intelectuali organici proprii (manageri, tehnicieni, jurnaliști), clasa subordonată trebuie să-și crească propriii intelectuali organici, născuți din mase. Aceștia creează școli acolo unde nu există școli, operează media acolo unde nu există media și generează un alt limbaj care să deconstruiască bunul-simț comun existent. Aceasta este rolul „prințului modern”, adică al colectivului revoluționar. Nu simplă protestare, ci o afacere culturală care oferă societății un nou leadership moral și intelectual. În cele din urmă, locul cel mai profund al puterii nu este la baricade, ci în mintea noastră. În momentul în care o anumită ordine socială pare „de la sine înțelesă”, acea ordine a câștigat. Invers, când acel „de la sine înțeles” se clatină, istoria începe să se miște. Ceea ce Gramsci a continuat să scrie în închisoare a fost exact un instrument de gândire pentru a deconstruct acel „de la sine înțeles”. — Douglas C. Youvan (cercetător) „Arhitectura consimțământului: O analiză comprehensivă a teoriei hegemoniei culturale a lui Antonio Gramsci, a leadershipului intelectual și a structurilor de putere moderne”

Antonio Gramsci (1891–1937) a fost un filosof, teoretician marxist, jurnalist și politician italian, unul dintre cei mai importanți gânditori marxiști ai secolului XX. Născut în Sardinia, într-o familie săracă, a suferit de la naștere de probleme grave de sănătate (gibozitate). A studiat la Universitatea din Torino, unde s-a implicat în mișcarea socialistă. A fost cofondator al Partidului Comunist Italian (PCI) în 1921. Ales deputat în 1924, a fost arestat de regimul fascist al lui Mussolini în 1926 și condamnat la 20 de ani de închisoare. A murit în 1937, la scurt timp după eliberare, din cauza condițiilor grele de detenție. În închisoare a scris celebrele Caiete din închisoare (Quaderni del carcere), opera sa fundamentală. Gramsci a dezvoltat marxismul clasic, adaptându-l la realitățile societăților occidentale dezvoltate. Principalele sale contribuții: Hegemonia culturală Conceptul său cel mai cunoscut. El susține că clasa dominantă (burghezia) nu își menține puterea doar prin forță economică sau represiune de stat („hegemonie politică”), ci mai ales prin controlul asupra culturii, educației, mass-media și valorilor societății. Astfel, valorile burgheze devin „bun simț” (sensus communis) acceptat de mase. Războiul de poziție vs. Războiul de mișcare În Rusia (țară înapoiată) a funcționat „războiul de mișcare” (revoluție directă, frontală). În Occidentul avansat este nevoie de războiul de poziție: o luptă lungă, culturală și ideologică pentru cucerirea hegemoniei înainte de preluarea puterii politice. Intelectualii organici Fiecare clasă socială își creează propriii intelectuali (nu doar academicieni, ci și jurnaliști, profesori, artiști, activiști). Clasa muncitoare are nevoie de intelectuali organici care să elaboreze o contra-hegemonie culturală. Statul integral și societatea civilă Statul nu este doar guvern + aparat represiv, ci include și societatea civilă (școli, biserică, sindicate, mass-media). Revoluția trebuie să cucerească mai întâi societatea civilă. Istoricism absolut și critică a determinismului economic Gramsci respinge varianta rigidă a marxismului („baza economică determină tot”). El subliniază rolul activ al culturii, al voinței politice și al „blocului istoric” (alianța dintre clase și idei). Ceea ce vedem mai sus reprezintă un plan de acțiune. Să analizăm mai în profunzime, având ca referință ideile acestui gânditor marxist. De ce? Pentru că gândirea lui Gramsci a avut o influență enormă asupra: Noii Stângi occidentale (anii ’60–’70) Studiilor culturale (Cultural Studies) Teoriilor despre media și ideologie Strategiilor politice ale partidelor de stânga din Europa Mulți văd în conceptul de hegemonie culturală o cheie de înțelegere a modului în care se mențin puterile dominante astăzi, chiar și fără dictatură deschisă. Pe scurt, Gramsci a mutat accentul marxismului de la fabrică la cultură și de la revoluția violentă la lupta pentru mințile oamenilor. Există o corelație clară și frecvent discutată – mai ales de critici conservatori sau anti-globaliști – între conceptele lui Antonio Gramsci și modul în care funcționează agenda multor ONG-uri finanțate de Open Society Foundations (OSF) ale lui George Soros, precum și de rețelele neo-marxiste mai largi. Nu este o legătură directă, explicită sau asumată de Soros însuși (el se revendică de la Karl Popper și de la ideea de „societate deschisă”, nu de la marxism), ci una strategică și funcțională: metodele de acțiune coincid surprinzător de bine cu „traseul” imaginat de Gramsci. Să analizăm punct cu punct ideile acestea în corelație cu metodele de acțiune ale lui Soros și adepților săi: 1. Hegemonia culturală (cel mai cunoscut concept gramscian) Gramsci susține că burghezia își menține puterea nu doar prin forță economică sau represiune, ci prin controlul culturii, educației, mass-media și valorilor, astfel încât ideologia sa devine „bun simț” (sensus communis) acceptat chiar de masele dominate. Corelație cu Soros/OSF: Open Society Foundations au alocat zeci de miliarde de dolari (peste 32 de miliarde de la înființare) pentru finanțarea de ONG-uri, think-tank-uri, jurnaliști, universități, organizații de media și activiști care promovează un set coerent de valori progresiste: multiculturalismul radical, migrația nelimitată ca „drept uman”, justiția socială bazată pe identitate (rasă, gen, orientare sexuală), reforme penale „blânde”, educație „anti-rasistă”/DEI (Diversity, Equity, Inclusion) etc. Criticii (de la Heritage Foundation la analiști independenți) văd aici exact crearea unei noi hegemonii culturale: valorile „woke”/neo-marxiste nu mai sunt contestate ca ideologie, ci devin „normalitate” morală și „bun simț” în universități, media mainstream, corporații și instituții internaționale. 2. Războiul de poziție vs. războiul de mișcare În Occidentul avansat, Gramsci spunea că revoluția directă (războiul de mișcare, ca în Rusia) e imposibilă. Este nevoie de un război de poziție lung, cultural și ideologic – cucerirea treptată a societății civile înainte de puterea politică. Corelație: Aceasta este cea mai evidentă paralelă. Soros nu finanțează partide revoluționare sau lovituri de stat, ci o rețea vastă de ONG-uri care operează lent, pe decenii, în interiorul instituțiilor occidentale. Strategia „long march through the institutions” (atribuită lui Rudi Dutschke, dar inspirată direct din Gramsci) se vede clar: finanțări pentru reforme treptate în educație, justiție, migrație, media. Rezultatul dorit (conform criticilor) este slăbirea statului-națiune tradițional și a valorilor conservatoare fără o confruntare frontală. 3. Intelectualii organici Fiecare clasă își creează intelectualii săi (nu doar academicieni, ci jurnaliști, artiști, activiști) care elaborează contra-hegemonia. Corelație: OSF finanțează masiv „intelectuali organici” ai stângii progresiste: activiști Black Lives Matter, organizații de gen (transgenderism, feminism radical), jurnaliști independenți, profesori de „studii critice”, think-tank-uri precum Center for American Progress etc. Aceștia nu sunt „clasa muncitoare” clasică, ci un nou bloc istoric bazat pe identități opresate (rasă, gen, migrație). Ei produc narațiuni care devin dominante în universități și media. 4. Statul integral și societatea civilă Statul = guvern + aparat represiv + societatea civilă (școli, biserică, sindicate, mass-media). Revoluția trebuie să cucerească mai întâi societatea civilă. Corelație: OSF se definește explicit prin construirea și întărirea societății civile ca instrument principal. Finanțează mii de ONG-uri care acționează ca „brațe” ale statului integral gramscian: reformă educațională, control asupra narativelor media, campanii pentru „drepturi” care erodează suveranitatea națională. În țări ca Ungaria sau România, acest lucru a generat reacții violente exact pentru că pare o preluare a societății civile de către o agendă externă. 5. Istoricism absolut și critică a determinismului economic Gramsci respinge marxismul rigid (baza economică determină tot) și pune accent pe cultură, voință politică, bloc istoric. Corelație: Neo-marxiștii (inspirați de Școala de la Frankfurt și continuând cu teoria critică contemporană) au abandonat de mult clasa muncitoare și lupta economică clasică. Focusul este pe superstructură culturală („woke capitalism”). Soros, deși capitalist, critică „capitalismul gangster” și finanțează exact aceste cauze culturale/identitare, nu sindicate sau naționalizări. Rezultatul: un „bloc istoric” nou – alianță între capital globalist, stânga culturală și birocrație internațională. Nu este o „conspirație”, ci o convergență strategică Soros însuși nu citează Gramsci și se opune explicit marxismului (a contribuit la prăbușirea comunismului în Est prin finanțarea societății civile anti-sovietice). Filosofia sa este popperiană (societate deschisă, pluralism, anti-dogmă). Dar efectul practic al finanțărilor sale coincide cu playbook-ul gramscian: transformarea valorilor occidentale prin societatea civilă, fără revoluție violentă. Mulți neo-marxiști (Critical Race Theory, gender studies, postcolonialism) beneficiază indirect sau direct de aceste fonduri, chiar dacă Soros nu este „neo-marxist” ideologic. Criticii de dreapta văd aici o împlinire practică a gramscianismului („Cultural Marxism” ca termen polemic). Susținătorii lui Soros văd doar promovarea drepturilor omului și a democrației liberale. Realitatea este că strategia funcționează exact cum a descris Gramsci: cucerirea culturii precede (și face posibilă) schimbarea politică profundă. În concluzie, ideile lui Gramsci bifează perfect traseul observat în ultimii 30 de ani. Fie că e intenționat sau emergent, rețeaua Soros+ONG-uri+neo-marxiști a aplicat cu succes rețeta gramsciană în Occident: război de poziție cultural prin societatea civilă. Diferența e că, spre deosebire de 1917, „revoluția” nu mai are nevoie de tancuri – are nevoie de granturi, curricule universitare și narative media. Să mergem și mai mult către originea acestor idei pentru a putea să le înțelegem geneza, cum au luat naștere. ———————— Pentru ceea ce urmează scris mai jos - idei extrase din materialul sursă notat la final În închisorile fasciste italiene, Antonio Gramsci s-a confruntat cu un paradox. De ce consimt muncitorii la un sistem care îi exploatează? Teoria tradițională a puterii răspunde: „Poliția și armata îi silesc pe oameni să se supună”. Dar Gramsci a înțeles. Puterea cu adevărat puternică este invizibilă. Ea se ascunde în cotidian – școli, media, religie, familie – și convinge oamenii că „așa este firescul”. Gramsci a numit asta „hegemonie culturală”. Clasa dominantă nu obține „consimțământul spontan” al maselor prin violență, ci prin leadership intelectual și moral. Ea răspândește, prin educație și presă, o poveste care face interesele unei clase să pară „interesele națiunii întregi”. Nucleul acestei teorii este conceptul de „stat integral”. Statul este totalitatea societății politice (poliție, armată) și a societății civile (școli, biserici, media). Dispozitivele de violență stau în spate, dar funcția cotidiană aparține societății civile, care produce consimțământ. Cheia pentru a descifra mecanismul psihologic al acestui consimțământ este distincția dintre „bunul-simț comun” și „bunul-simț bun”. „Bunul-simț comun” este acea percepție a realității necritică, impregnată de viziunea lumii a clasei dominante sub forma unor tradiții sau zicale vechi de ani. „Salariul nu crește din cauza crizei economice, deci n-avem ce-i face”; „Cineva care e hărțuit are și el o parte din vină” – astfel de credințe susțin consimțământul la dominație din interior. În schimb, „bunul-simț bun” este înțelepciunea critică și practică născută din experiența muncii și a vieții de zi cu zi. „E absurd să fii punctual și să faci ore suplimentare neplătite”; „Când muncești cinci zile pe săptămână cu normă întreagă și tot ai insecuritate financiară”. Acestea sunt încă fragmentare, dar contrazic în esență logica dominației. Hegemonia este procesul prin care acest „bun-simț bun” este înăbușit în interiorul „bunului-simț comun”, determinând oamenii să acționeze în continuare pe baza unei conștiințe contradictorii. Aici intervine strategia lui Gramsci. Distincția dintre „războiul de manevră” și „războiul de poziții”. Un război de manevră, precum Revoluția Rusă, este eficient doar în societăți unde societatea civilă este subdezvoltată și statul se bazează pe violență goală. În Europa de Vest, societatea civilă (școli, media, biserici etc.) funcționează solid, iar în prezent, funcția ei lucrează zilnic în direcția producerii consimțământului față de clasa dominantă. Ce este necesar este „războiul de poziții”. O luptă pe termen lung pentru a cuceri, unul câte unul, bastioanele societății civile – educație, media, religie, cultură. Aceasta nu este despre alegeri sau greve, ci despre organizarea „bunului-simț bun” al oamenilor și construirea unui nou „bun-simț comun” prin activități culturale. Neoliberalismul modern este un exemplu perfect al acestei teorii. Principiul pieței a răspândit în lume „bunul-simț comun” că „competiția este singurul principiu rațional”. Oamenii nu mai sunt cetățeni, ci „antreprenori responsabili pentru ei înșiși”, simțind șomajul sau sărăcia ca pe un eșec personal. Ideea în sine că „nu există alte alternative” reprezintă victoria hegemoniei. Era digitală a rafinat această structură și mai mult. Algoritmii funcționează ca „noi intelectuali organici”. Învață interesele și anxietățile noastre și, prin prezentarea unei realități personalizate, produc consimțământ automat. Bulele de filtrare divizează masele și împiedică formarea unei „voi naționale comune”. Dar există speranță. Gramsci a vorbit despre posibilitatea unei „hegemonii contra”. Așa cum clasa dominantă are intelectuali organici proprii (manageri, tehnicieni, jurnaliști), clasa subordonată trebuie să-și crească propriii intelectuali organici, născuți din mase. Aceștia creează școli acolo unde nu există școli, operează media acolo unde nu există media și generează un alt limbaj care să deconstruiască bunul-simț comun existent. Aceasta este rolul „prințului modern”, adică al colectivului revoluționar. Nu simplă protestare, ci o afacere culturală care oferă societății un nou leadership moral și intelectual. În cele din urmă, locul cel mai profund al puterii nu este la baricade, ci în mintea noastră. În momentul în care o anumită ordine socială pare „de la sine înțelesă”, acea ordine a câștigat. Invers, când acel „de la sine înțeles” se clatină, istoria începe să se miște. Ceea ce Gramsci a continuat să scrie în închisoare a fost exact un instrument de gândire pentru a deconstruct acel „de la sine înțeles”. — Douglas C. Youvan (cercetător) „Arhitectura consimțământului: O analiză comprehensivă a teoriei hegemoniei culturale a lui Antonio Gramsci, a leadershipului intelectual și a structurilor de putere moderne”

Cine a început?

Pare rău, nu am Instagram. Referitor la partea cu sculele, îți împărtășesc cu bucurie că de la 06:30AM nu mai fac în pungă. Așadar, nu vreau să intru în tine, nu ai motive să te îngrijorezi. Nici în mintea ta și pe niciunde. Ești 100% safe.

Majoritatea parlamentarilor se tem pt mandatul lor. Vor să scape de Bolojan și atât.

Un alt motiv ar fi denaturarea percepție lor despre forumuri. Ei, acum, cred că peste tot e ca pe softpedia, cu cenzură, cu găști la putere protejate de moderatori etc etc. Cam cum sunt pușcăriașii care nu își pot reveni la condiția de civilie, să vb liber, fără să le pese de nimic, fără să stea cu stresul moderării și a permisiunilor. Așa este și pe X. Unii sunt liberi și își savurează starea de libertate, alții sunt ofticați pentru că nu pot ei să le închidă gura celor liberi, ca pe alte rețele.

Și fenomenul ăsta ar fi demn de verificat. Atreides este user pe epolitic.eu, îi poate consilia el pe userii mai sus menționați în caz de ceva traume la cap. Majoritatea citesc dar nu cuvântă pt. că sunt în faza “dacă nu-l băgăm în seamă = nu există”. Este umpik amuzantă situația, pt. că tocmai am achitat factura pentru dublarea spațiului de găzduire, să fie spațiu cât o fi nevoie. Nu dispărem

Awwww .. cât de rea ești!! Să-ți explic. Nu-i niciun abuz pt. că oricine poate intra și scrie ce poftește. Aici se poate da replica fără nicio teamă de repercursiuni. Miștaux, nu? Ar trebui verificat fenomenul.

P.S. Poți desena, îmi plac desenele.

Să fii sănătos, sunt preferințele tale. Mi nu-mi plac. Până la urmă ți-ai călcat pe mândrie și ai făcut user. Acum nu prea pot să scriu, sunt mufat la zămârci și tastez cu greu. O să-ți scriu pe tema asta când voi avea condiții de scris. Mda, am o vârstă

“PNL-ul ăsta e la butoane din noiembrie 2019. PNL-ul ăsta a dus deficitul de la 2,7% la 10%, datoria publică de la 75 de miliarde de euro la 230 de miliarde de euro. PNL-ul ăsta v-a închis în case, v-a constrâns la vaccinare, v-a băgat mâna în buzunar pentru Ucraina. PNL-UL ĂSTA A ANULAT ALEGERILE! Orice ați spune, ei sunt principalii artizani ai anulării alegerilor.”

Ies conservele securiste la interval. https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/deputatul-alexandrin-moiseev-ales-pe-listele-sos-nu-votez-motiunea-impotriva-celui-mai-competent-premier-de-la-revolutie-pana-acum-3748561?utm_source=XChannel&utm_medium=SocialXChannel&utm_campaign=XChannel

Friț a căutat-o cu lumânarea aprinsă https://x.com/SilviaUscov/status/2049404938460037346/video/1