Tomaso

Bineînțelesc că au mințit, asta este limpede, au inventat un motiv. Ca să fie. Atât de puerilă atitudinea lor, nici măcar nu se forțează să convingă. În orice caz, atunci când dai dovezi de slăbiciune și de supușenie, de regulă, mai tot timpul se găsește cineva să încerce a exploata situația.

În opinia mea, cred că nu se va putea desprinde Bulgaria de România și nici invers. Cred că problema este mai mult utilitară, nu politică. Am citit un articol pe Inpolitics cu care rezonez. https://inpolitics.ro/de-ce-nu-vor-intra-romania-si-bulgaria-niciodata-in-schengen_1842806274.html Îl voi cita aproape integral aici pentru o mai simplă lectură: Din păcate, problema nu e că România nu intră acum în Schengen, după ce Austria și Olanda au votat împotriva noastră în JAI. Problema e că sunt toate șansele să nu intre niciodată, ca și Bulgaria, între altele și pentru că spațiul Schengen a început deja să sucombe. Iar motivul e unic: presiunea migrației afro-asiatice, pe care UE nu o mai poate duce. Nu, nu e despre Austria. Ori Olanda. Ori Suedia, Finlanda sau alte țări care au tot barat de-a lungul anilor intrarea României și Bulgariei în spațiul Schengen. Ele sunt doar state mai mici alese de cele mari să joace rolul polițiștilor răi, între altele pentru că, în interiorul lor, problema migrației ilegale e resimțită – e adevărat – mai sever decît în alte țări. Dar bararea R&B e opera întregii UE. La fel cum uciderea lui Ratchett în Orient Expressul Agathei Christie e opera tuturor suspecților, mulți, și nu doar a unuia dintre ei. Cine se uită, cum îndemnam, pe harta Europei va înțelege adevărata mare problemă: R&B au ghinionul poziționării geografice, acea poziționare care în alte epoci ale istoriei ne-a servit și ne-a ajutat chiar să devenim țara care suntem azi. Să o luăm metodic. Turcia este cel mai mare rezervor de imigranți ilegali care presează UE, adunați din Siria, Irak, Iran, Pakistan, India, Afganistan, Azerbaidjan, Georgia, Abhazia, Cecenia etc. Anul trecut, conform cifrelor oficiale, peste cinci milioane de suflete se aflau pe teritoriul Turciei, așteptînd să ia Europa cu asalt. Iar Turcia are granițe directe cu Grecia și Bulgaria, porțile de intrare în Europa. Ambele țări sunt, practic, izolate. Grecia e în Schengen, dar e ca și cum nu ar fi, fiind înconjurată strict de țări non-Schengen: Bulgaria, Macedonia, Albania. Dincolo de acest tampon direct, mai vine unul în prelungire, mai precis România, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina și Croația. Abia dincolo de aceste baraje începe raiul Schengen: Ungaria, Slovenia, apoi Austria și tot așa. Migrația ilegală prin Balcanii de vest se produce pentru că acolo ar fi cel mai scurt drum către UE, dinspre Turcia. Dacă tot e să traverseze ilegal niște spații, măcar să aleagă ruta cea mai scurtă, logic. Situația ar fi răsturnată dramatic de admiterea R&B în Schengen. Din acel moment și Grecia ar intra în joc, pentru că odată intrați în țara lui Arhimede, migranții ar avea drum liber spre tot occidentul, via Bulgaria și România. Iar accesul imigranților din Turcia s-ar face pe două culoare mari, Grecia și Bulgaria. Europa ar ajunge la mîna lui Erdogan, liderul turc folosind, oricum, de ani de zile imigranții drept armă eficientă contra Europei. E suficient să se enerveze și să faciliteze drumul imigranților către Grecia și Bulgaria ca UE să se confrunte cu probleme incomensurabile. Pentru a ține cît de cît imigranții în frîu președintele turc cere bani de la UE, tot mai mulți bani, cere admiterea în UE șamd. Cînd Parlamentul European a cerut înghețarea aderării Turciei la UE, ne amintim, Erdogan a amenințat, sec, că deschide granițele și lasă valul de imigranți să intre în Europa. Încă din ianuarie 2005, faptul că migraţia prin România ar creşte masiv după aderarea la acordul Schengen era punctat nu de alții, ci de chiar Inspectoratul General al Poliţiei Române de Frontieră. ”În contextul internațional actual, România – ţară sud-est europeană, situată la confluenţa drumurilor care leagă estul de vestul continentului şi sudul asiatic de nordul şi vestul european – este inclusă pe “Ruta Balcanică” a migraţiei ilegale, fapt ce poate afecta toate domeniile vitale ale societăţii, inclusiv siguranţa statului şi a propriilor cetăţeni. Această poziţionare geografică, precum şi faptul că România este vecină cu statele membre ale UE şi are perspective imediate de aderare la aceasta uniune şi la Spaţiul Schengen, constituie unul din motivele de bază pentru care România se va transforma, în viitorul apropiat, din ţară de tranzit în ţară de destinaţie pentru migranţii economici din Estul continentului şi Sudul asiatic” suna avertismentul oficialităților. Șase ani mai tîrziu, în anul ultimului mare heirup pentru admiterea R&B, Financial Times, bunăoară, nota că aderarea României şi Bulgariei la Schengen ar contribui la intensificarea climatului antiimigraţie din Europa. ”Intrarea României şi Bulgariei în Schengen înseamnă crearea unei „conexiuni pe uscat” între Grecia şi zona de liberă circulaţie, Grecia neavând în prezent graniţe terestre cu ţările din spaţiul Schengen, iar graniţa sa cu Turcia fiind principala poartă de intrare pentru imigranţii ilegali” scria FT. În 2015, guvernul Merkel dădea un soi de undă verde unor fluxuri masive de imigrație în UE, doar prin Ungaria trecînd 373.000 de imigranți ilegali în cîteva luni, iar Lajos Kosa, preşedintele Comisiei pentru Apărare din parlamentul ungar, spunea că numărul lor urma să ajungă la peste 600.000 pînă la finele anului dacă Guvernul nu ridică garduri la frontiera cu Croaţia. În 2017, situația devenea dramatică. Ne amintim avertismentele generalului SRI Sorin Cozma, fost şef al Direcţiei Generale Prevenire şi Combatere Terorism, care spunea că România ar putea fi lovită de un val de peste 500.000 de imigranți musulmani. ”E România pregătită să primească 500.000 de musulmani? Vorbim de femei, copii, oameni normali care au pătimit foarte mult în ţările lor. Vom fi sau nu pregătiţi?”, spunea Sorin Gabriel Cozma în cadrul Festivalului de Film şi Istorii Râşnov. Anul trecut, în octombrie, situația devenea și mai groasă: criza migranţilor ajunsese să separe UE în două tabere, iar 12 ţări cereau UE să plătească pentru construirea de „bariere fizice” menite să oprescă migraţia ilegală, într-o scrisoare trimisă către executivul blocului comunitar. Cele 12 state, între care se regăseau şi Austria, Grecia, Ungaria şi Polonia, descriau „o barieră fizică” drept „o măsură eficientă care serveşte interesului întregii UE, nu doar a statelor membre aflate în drumul migranţilor”. ”Această măsură legitimă ar trebui finanţată adecvat cu prioritate din bugetul UE”, se mai precizează în scrisoarea trimisă câtre Margaritis Schinas, vicepreşedinte al Comisiei Europene, şi către Ylva Johansson, comisar pentru afaceri interne. România era singura ţară din zona de Est a UE care nu semnase scrisoarea. Ca mai mereu, noi nu aveam ce cuvînta. În treacăt să amintim că, lunile trecute, ministrul Muncii, Marius Budăi, avertiza că România odată intrată în Schengen s-ar putea confrunta cu un fenomen dramatic, anume pierderea peste noapte a forței de muncă legal aduse din Orient (Pakistan, Nepal, India etc), care s-ar topi în zări mai îmbietoare. Altă ”pleașcă” pentru vestici. Invazia imigranților afro-asiatici – mulți dintre ei nu doar necalificați, ci nici măcar alfabetizați – să o spunem, nu înseamnă doar guri de întreținut pentru UE, înseamnă și infracționalitate masivă și creșterea amenințării teroriste. Cînd Viktor Orban cuvîntează dur împotriva imigranților, în special musulmani, el dă glas gîndurilor tuturor statelor din Vest, care însă nu își permit să se exprime similar, pentru că tot ele au stimulat globalism-progresismul în ultimele decenii. Acum, Vestul se prăbușește sub ”invaziile barbare”, la fel ca Imperiul roman odinioară și încearcă să stăvilească pe cît poate fenomenul. De preferat, cu mîna altora. Iar cea mai eficientă măsură e neextinderea spațiului Schengen. În fapt, nu doar că el nu se extinde, dar a început să își dea duhul, pentru că tot mai multe țări Schengen au reintrodus parțial controale tocmai din cauza imigrației. Iar fenomenul va lua amploare. R&B nu vor intra, probabil, niciodată în Schengen, pentru că au ghinionul să se afle fix la marea poartă de intrare a imigranților în Europa. Și oricît de bun ar fi controlul frontierelor – deși nu e bun deloc! – știm din experiența americană că nici cea mai puternică, bogată și organizată țară a lumii nu poate face față fluxului de imigranți mexicani, și a luat în calcul inclusiv un mare zid. Nici austriecii, olandezi ori nemții nu ar putea securiza deplin asemenea frontiere. România, Bulgaria plus Grecia și țările din jurul ei sunt condamnate să rămînă zonele tampon care să asigure cît de cît protejarea UE. Foarte probabil, pe termen lung sau definitiv. (Bogdan Tiberiu IACOB) ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Am tot ”rumegat” acest articol încercând să-i găsesc hibe, să pot contrazice ideea de bază, că vor rămâne pazinici la graniță de imperiu. Forevere. Din păcate, tot ceea ce a urmat, îmi întărește credința și cred că aceasta este explicație reală.

La Mulți Ani!!!!!!

Prin modul agresiv în care acționează, propagandiștii lgbt nu fac altceva decât să crească nivelul de ostilitate față de ceea ce susțin. Ca orice fel de propagandiști, dealtfel. Așa și usereii, dacă ai urmărit, inițial păreau că domină netul, era asemenea veverițelor care au dat atacul la amfetamine. Te așteptatai să găsești un propagandist userist și când ridic capacul closetului. Și uite că nu au reușit. La fel vor pâți și ăștia. Lumea îi va trece la ignore. Politicienii sunt proști că se amestecă cu lumea asta. Pentru că-i văd peste tot au impresia că este o temă populară. Numai că este pe invers, tema este populară în sensul că enervează foarte mulți oameni care chiar nu au ceva contra persoanelor cu preferințe diferite. Ce e val, ca valul trece ...

Excelentă idee!! Mă gândeam la o chestiune. Statul român se face preșul tuturor ”pentru că bani” dar uită că cel mai mare investitor, că cel mai constant cotributor, că salvarea a multe milioane de oameni, afaceri, familii, copii, se sprijină pe munca și chinul acelora care au plecat. Le datorăm respect și prețuire. Și să fie cu multă cafea de vorbă, pentru că întotdeauna oamenii care au călătorit și au trăit prin lume au avut ce spune. România modernă este modelată de către tinerii studioși plecați prin lume. Aceștia au avut puterea să schimbe o țară medievală într-o țară modernă. Și asta doar pentru că au fost iluminați de puterea exemplului.

THE TWITTER FILES - Partea 1 THE TWITTER FILES - Partea 2 TWITTER’S SECRET BLACKLISTS. THE TWITTER FILES - Partea 3 THE REMOVAL OF DONALD TRUMP Part One: October 2020-January 6th THE TWITTER FILES - Partea 4 January 7 - As the pressure builds, Twitter executives build the case for a permanent ban THE TWITTER FILES - Partea 5 THE REMOVAL OF TRUMP FROM TWITTER.

Iată cum funcționează o mârșăvie!! De citit pe Twitter!! Am pus mai jos cele cinci părți deja publicate. Este important să citim cu atenție, pentru că dacă facem parte din virtual, atunci puterea noastră este cunoașterea. Dacă știi CUM o fac, atunci poți să recunoști cenzura. Și odată recunoscută ai de ales între a fi pinguin și a fi om liber.

Cenzura de rit nou. La fel de nocivă ca întotdeauna, dar la un alt nivel. Unii oameni se cred îndeptățiți a comite orice mârșăvie la adăpostul unor concepte de tipul ”sunt banii mei, prăvălia mea, fac ce vreau eu”. Iar proștii le cântă în strună, evident. Numai că nu este deloc așa. În momentul când te apuci să cenzurezi, să ascunzi, să faci tot felul de mârșăvii, ești doar un specimen, o creatură inevoluată care profită de naivitatea și buna credință a oamenilor. Ați văzut reclamele acelea la creme pentru mărirea penisului, sânilor, potenței, părului? Care vindecă tot? De la cancer la albeața ochiului? Sunt toate niște mizerii, niște hoții cu care sunt țăpiți credulii și naivii. Nu-i deloc ok. Asemenea practici înșelătoare se regăsesc și în rândul rețelelor de socializare, forumurilor, grupurilor de discuții etc etc. Niște oameni care stau în spatele acestor ”rețele” decid cine ce scrie, cine ce citește, DACĂ citește. O fac pentru că au interese financiare și politice. Sunt manipulatorii din umbră. Unii pe care nimeni nu-i știe, nu-i cunoaște, dar, uneori, jucăria li se mai strică și așa ies la iveală porcăriile făcute. Sunt oare legitime aceste practici? Categoric NU. A manipula, a distorsiona realitatea, a minți, a ascunde adevărul, a cenzura opinii, sunt practici jegoase. Atunci când sunt devoalate, le vedem în deplinătatea lor purulentă. Twetter. O mare rețea de noutăți și comentarii întreținută prin contribuție publică. Una globală. Este scrisă de useri în cel mai mare procent. Oameni care își consumă din timpul lor pentru a socializa cu alții. Iar alții, din spate, caută să tragă foloase politice și materiale. Numai că nu o fac pe FAȚĂ. O fac pe ascuns, hoțește, banditesc. După preluarea Twetter, Elon a dar drumul la informațiile din bucătăria internă. Și ceea se vede este oribil. Cenzorii Twetter au făcut niște chestii tipice stalinismului. Și asta pentru a favoriza partidul democrat și pe Biden. În mod ascuns, cu mijloace dolosite, fără să informeze userii care foloseau rețeaua. Erau un fel de tătici ai universului care decideau pe cine pun pe listele negre, pe cine ascund de ceilalți și cum sabotează mesajele userilor cu convingeri de dreapta. Pe cine banează, pe cine gonesc, pe cine scot în față și protejează. Vorbeau ei între ei, pe ascuns. Puneau universul la cale și nici nu le-a trecut vreodată prin minte că poate vine cineva și le răstoarnă universul în cap. Și din dumnezei ajung bieți puleți, la fel cum își considerau ei userii. Twetter Files este un mega scandal în care cenzorii și manipulatorii din spatele Twetter sunt devoalați. Așa, cu calm și cu metodă. Pe termen lung, ca să nu scape nimic. O să postez mai jos diverse pe tema asta. Mărturisesc că-mi place să trăiesc momentele când libertatea mai câștigă și câte un meci. Îmi face bine la suflet. 1. A new #TwitterFiles investigation reveals that teams of Twitter employees build blacklists, prevent disfavored tweets from trending, and actively limit the visibility of entire accounts or even trending topics—all in secret, without informing users. 2. Twitter once had a mission “to give everyone the power to create and share ideas and information instantly, without barriers.” Along the way, barriers nevertheless were erected. 3. Take, for example, Stanford’s Dr. Jay Bhattacharya (@DrJBhattacharya) who argued that Covid lockdowns would harm children. Twitter secretly placed him on a “Trends Blacklist,” which prevented his tweets from trending. 4. Or consider the popular right-wing talk show host, Dan Bongino (@dbongino), who at one point was slapped with a “Search Blacklist.” 5. Twitter set the account of conservative activist Charlie Kirk (@charliekirk11) to “Do Not Amplify.” 6. Twitter denied that it does such things. In 2018, Twitter's Vijaya Gadde (then Head of Legal Policy and Trust) and Kayvon Beykpour (Head of Product) said: “We do not shadow ban.” They added: “And we certainly don’t shadow ban based on political viewpoints or ideology.” 7. What many people call “shadow banning,” Twitter executives and employees call “Visibility Filtering” or “VF.” Multiple high-level sources confirmed its meaning. 8. “Think about visibility filtering as being a way for us to suppress what people see to different levels. It’s a very powerful tool,” one senior Twitter employee told us. 9. “VF” refers to Twitter’s control over user visibility. It used VF to block searches of individual users; to limit the scope of a particular tweet’s discoverability; to block select users’ posts from ever appearing on the “trending” page; and from inclusion in hashtag searches. 10. All without users’ knowledge. 11. “We control visibility quite a bit. And we control the amplification of your content quite a bit. And normal people do not know how much we do,” one Twitter engineer told us. Two additional Twitter employees confirmed. 12. The group that decided whether to limit the reach of certain users was the Strategic Response Team - Global Escalation Team, or SRT-GET. It often handled up to 200 "cases" a day. 13. But there existed a level beyond official ticketing, beyond the rank-and-file moderators following the company’s policy on paper. That is the “Site Integrity Policy, Policy Escalation Support,” known as “SIP-PES.” 14. This secret group included Head of Legal, Policy, and Trust (Vijaya Gadde), the Global Head of Trust & Safety (Yoel Roth), subsequent CEOs Jack Dorsey and Parag Agrawal, and others. 15. This is where the biggest, most politically sensitive decisions got made. “Think high follower account, controversial,” another Twitter employee told us. For these “there would be no ticket or anything.” 16. One of the accounts that rose to this level of scrutiny was @libsoftiktok—an account that was on the “Trends Blacklist” and was designated as “Do Not Take Action on User Without Consulting With SIP-PES.” 17. The account—which Chaya Raichik began in November 2020 and now boasts over 1.4 million followers—was subjected to six suspensions in 2022 alone, Raichik says. Each time, Raichik was blocked from posting for as long as a week. 18. Twitter repeatedly informed Raichik that she had been suspended for violating Twitter’s policy against “hateful conduct.” 19. But in an internal SIP-PES memo from October 2022, after her seventh suspension, the committee acknowledged that “LTT has not directly engaged in behavior violative of the Hateful Conduct policy." See here: 20. The committee justified her suspensions internally by claiming her posts encouraged online harassment of “hospitals and medical providers” by insinuating “that gender-affirming healthcare is equivalent to child abuse or grooming.” 21. Compare this to what happened when Raichik herself was doxxed on November 21, 2022. A photo of her home with her address was posted in a tweet that has garnered more than 10,000 likes. 22. When Raichik told Twitter that her address had been disseminated she says Twitter Support responded with this message: "We reviewed the reported content, and didn't find it to be in violation of the Twitter rules." No action was taken. The doxxing tweet is still up. 23. In internal Slack messages, Twitter employees spoke of using technicalities to restrict the visibility of tweets and subjects. Here’s Yoel Roth, Twitter’s then Global Head of Trust & Safety, in a direct message to a colleague in early 2021: 24. Six days later, in a direct message with an employee on the Health, Misinformation, Privacy, and Identity research team, Roth requested more research to support expanding “non-removal policy interventions like disabling engagements and deamplification/visibility filtering.” 25. Roth wrote: “The hypothesis underlying much of what we’ve implemented is that if exposure to, e.g., misinformation directly causes harm, we should use remediations that reduce exposure, and limiting the spread/virality of content is a good way to do that.” 26. He added: “We got Jack on board with implementing this for civic integrity in the near term, but we’re going to need to make a more robust case to get this into our repertoire of policy remediations – especially for other policy domains.”

S-au confruntat două sistem de gândire tehnică. Nemții aveau o anumită deontologie instinctivă a lucrului bine făcut. De exemplu, în fabrici pierdeau timp cu polizarea sudurilor, cu încărcarea unor găuri, finisau bine chiar și acolo unde nu era musai. În plus de asta complicau totul. Rușilor nu le păsa de aspect. De la sudură trecea direct la etapa următoare. Majoritatea tancurilor nu aveau un sistem de radiocomunicații. Doar comandantul de batalion avea, dar nu întotdeauna. Comunicau prin stegulețe (nu glumesc). Tanchiștii erau considerați ”piese”, nu aveau niciun fel de confort. T34 a fost un tanc făcut special pentru a fi fabricat în serie mare de către oameni neinstruiți. Rezultatul s-a văzut în numărul mare de tancuri pe front. I-au covârșit pe nemți, mai ales că aceștia erau departe de baze și logistica nu-i ajuta. Au întins liniile mult prea mult.

Daniel Morar, fost judecător la CCR, a publicat recent o carte eveniment prin care aruncă în aer toată propaganda statului paralel. Acesta devoalează manevrele de culise prin care SRI, continuatorul Securității de după 1990, încerca să se infiltreze peste tot, să pună hamul pe toate instituții din țară, inclusiv CCR. Livia Stanciu - spune Judecătorul Daniel Morar - se comporta ca un susținător al sri și sri trăgea sfori pentru a o numi în postul de președinte al CCR. Vă dați seama până unde au putut să ajungă acești oameni? Cât tupeu pot avea? Citez din carte: “In urma deciziei Curtii (n.r. - decizia 51/2016 care a spart Binomul DNA-SRI), Guvernul a intervenit si, printr-o ordonanta de urgenta din martie 2016, a reglementat situatia creata, prevazand expres ca procurorii, organele de politie si organele de cercetare specializate au acces nemijlocit la logistica necesara realizarii interceptarilor, detinuta de SRI, insa a stabilit si ca serviciul de informatii devenea organ de cercetare penala in ceea ce priveste punerea in executare a autorizatiilor de interceptare referitoare la infractiunile de terorism si contra securitatii nationale. Cu privire la acest din urma aspect, presa a calificat actul normativ ca fiind neconstitutional pentru ca reglementa tocmai ceea ce Curtea interzisese. Ordonanta nu a fost insa criticata atunci, si timp de aproape sase ani sistemul a functionat ca atare, pe baza ei. Abia la inceputul anului 2022, dupa ce a fost aprobata fara nicio modificare de catre Parlament, legea de aprobare si implicit ordonanta au facut obiectul examenului de constitutionalitate. Si aici am fost judecator-raportor. In timp ce imi pregateam concluziile pentru sedinta de plen ma gandeam ca aceasta avea sa fie ultima mea mare disputa cu Livia Stanciu. Era definita, eu la fel, iar pozitiile noastre cu privire la locul si rolul serviciilor secrete in cercetarea penala si in societate, in general, erau ireconciliabile. Nu era inca judecator al Curtii in februarie 2016, cand scoseseram, propriu-zis serviciile din legislatia penala, insa in toate deciziile noastre ulterioare s-a manifestat ca un aparator al acestora. Nu as putea spune ca era ceva singular la ea, pentru ca ceea ce iesea in evidenta in personalitatea sa era atasamentul teribil fata de organele statului, in special fata de institutiile de forta. Era presedintele instantei supreme cand se declarase public partener al procurorilor DNA, ceea ce a trezit stupoare si numeroase critici din partea celor care se asteptau ca un judecator sa nu fie partenerul nimanui. In numeroasele dispute pe care le-am avut in cei sase ani in care am fost colegi, Livia Stanciu s-a conturat pe de-a intregul. Ori de cate ori, prin deciziile sale, Curtea taia sau atenua din puterile unei institutii de forta, colega mea dadea impresia ca pierde personal ceva. Daca avea de ales intre drepturile si libertatile cetatenilor si puterile autoritatilor statului, opta negresit pentru conservarea celor din urma. Tocmai de aceea, in toti acesti ani, s-a situat in afara tuturor deciziilor mari ale instantei constitutionale, identificandu-se exclusiv cu opiniile sale separate. Deliberarile cu ea erau extrem de obositoare, iar in cauzle cu miza ne considera vinovati inca de la inceputul discutiilor. Aparea in sala incruntata, suparata, preocupata si voia ca noi sa vedem asta. Ne preciza ca a studiat problema pana noaptea tarziu, ca ea, spre deosebire de altii, citea dosarele, se repeta in pledoarii pana la exasperare si, in momentul in care ii atrageam atentia cu privire la asta, ne spunea ca isi da seama ca vorbeste degeaba si ca se opreste, 'desi ar mai fi multe de spus'. Se oprea intotdeauna inainte de a intra in miezul chestiunii, iar in pledoaria ei nu gaseam substanta. Totul parea o regie, inclusiv tomul impresionant de carti sau dosare cu care venea in sala, desi uneori sedinta de deliberari avea cu totul alt obiect decat materialele ei. In aceeasi nota se inscrie modul in care, in 2016, s-a incercat impunerea sa ca presedinte al Curtii Constitutionale. Procedura legala prevede ca fiecare dintre cele trei grupe de judecatori, formate prin numirea de catre cele trei autoritati publice, presedintele Romaniei, Senat si Camera Deputatilor, sa desemneze un singur candidat pentru functia de presedinte al Curtii. Livia Stanciu, care tocmai isi incepuse mandatul de judecator al CCR, Petre Lazaroiu si cu mine alcatuiam grupa celor numiti in functie de presedintele Romaniei, asa ca doar unul dintre noi putea fi nominalizat pentru alegerile care urmau in plenul Curtii. L-am anuntat pe Lazaroiu, care se afla in ultima treime de mandat si care stiam ca isi doreste teribil sa ajunga presedinte, ca eu nu candidez si ca il pot sustine doar pe el, dar, in mod surprinzator, acesta m-a anuntat ca nici el nu va candida si ca o va sustine pe Livia Stanciu. In discutia dintre noi trei, colega noastra ne-a anuntat ca vrea sa ajunga presedinta Curtii Constitutionale la rugamintea fostilor ei colegi de la ICCJ, care i-au cerut sa vina si sa puna lucrurile in ordine la Curtea Constitutuionala. In plen, Livia Stanciu l-a avut contracandidat pe Valer Dorneanu, care fusese desemnat de colegii din grupa judecatorilor numiti de Camera Deputatilor. La dezbaterile privind cele doua candidaturi, colegii i-au atras atentia Liviei Stanciu ca nu era uzual ca un judecator abia numit in mandat sa candideze pentru functia de conducere, insa ea a replicat ca legea ii da voie si ca asta va face. A pierdut la vot, Dorneanu devenind presedinte cu cinci voturi, minimul cerut de lege. Judecatorii avusesera de ales intre o persoana cu un pregnant trecut politic, identificata cu insusi partidul din care provenea, si un fost magistrat, care se declarase partener al institutiilor de forta ale statului. L-au preferat pe primul. La sfarsitul mandatului sau, in 2019, Petre Lazaroiu m-a lamurit cu privirie la cele intamplate cu trei ani in urma. Ma aflam impreuna cu el in biroul Monei Pivniceru, dupa o alta reprezentatie acuzatoare a Liviei Stanciu din plenul Curtii, iar colegul meu, obosit si iritat, ne-a spus ca ii pare rau ca a votat-o atunci, a facut-o pentru ca fusese sunat expres de conducerea SRI, care i-a cerut sa o sprijine pentru presedintia Curtii. Era o informatie noua, o auzeam pentru prima data, nu stiu nici acum cat a stiut Livia Stanciu despre asta si daca lucrurile s-au intamplat chiar asa, dar nu pot spune ca m-a surprins. Un alt ofiter, al unui serviciu secret, depusese stradanii in aceeasi directie. Un colonel al Serviciului de Protectie si Paza, care era de ani buni aghiotantul presedintilor Curtii, ma abordase in perioada premergatoare alegerilor sa-mi spuna ca trebuie facute demersuri pentru ca Valer Dorneanu sa nu ocupe aceasta functie. Mi-a spus ca a vorbit si cu alti judecatori ai Curtii si ca ma va tine la curent cu demersul sau. Doar il ascultam. In ajunul alegerilor, m-a informat ca 'el crede ca ii iese combinatia', astfel ca 'noi o vom putea alege presedinte pe Livia Stanciu'. L-am intrebat intrigat cum a ajuns la aceasta solutie si i-am ceut sa-si vada de treaba”. ----------------------------- Oau!!!!! No, iată cum a funcționat societatea românească în ultimii 10 ani. Cum poate fi posibil să se întâmple așa ceva într-un stat care se pretinde democrat și european? Pe bune??? Vine un serviciu de informații ca să decidă cine conduce Curtea Constituțională? Își plantează oameni acolo? Așa arată democrația originală?

Nu am fost curios să știu cine este doamna care vorbește, dar cert este că argumentează bine

Avem un exemplu recent. Războiul din fosta Yugoslavie. Până la urmă s-a terminat tot prin acordul părților, chiar dacă acesta a fost forțat de către NATO. Este de așteptat ca și în Ucraina să se termine cam tot la fel, printr-un acord sub egida unor puteri garante. Întrebarea la care nu se poate răspunde este ”când?”.

Ucraina nu a fost foarte inspirată atunci când acționa contra minorităților. Dacă minoritățile susținute de state mai mici, precum Ungaria și România erau condamnate, fiind imposibil de susținut, minoritatea rusă avea de partea sa Marea Rusie. A fost una dintre cauzele acutizării conflictului. Nu ”cauza” ci doar una dintre cauze. Rușii sunt foarte sensibili atunci când vine vorba despre soarta rusofonilor din alte zone. Desigur, au mentalitate imperială, credința în superioritatea lor le este inoculată prin educație. În ultimii ani ucrainenii, clasa lor politică, a tot împins limitele, au tras de elastic din ce în ce mai mult și rusofonii de pe teritoriul lor au început a fi agresați, stârnind furia și resentimentele marelui protector de la răsărit.

Românii au dezvoltat în timp un adevărat cult pentru Germania. Motivat sau nemotivat, ideea că tot ceea ce vine din Germania este cel mai bun a fost și încă este o fantoșă cu care ne lovim peste tot. Desigur, nemții au fost buni la tehnică, dar nu întotdeauna. Din ce în ce mai mult apar dovezi că Germania a pierdut WWII și pentru că nu au putut ține pasul cu armamentul celor cu care se luptau. Mitul superiorității a fost inoculat natural, dar cât adevăr este în această adorație? Chiar au avut arme superioare celorlalți? Istoria militară contrazice mitul acesta. Adică armele nemților nu au fost un vârf al tehnologiei în integralitate. Au avut și armament de foarte bună calitate, dar și mai mult armament inferior, fapt care i-a pus într-o poziție de inferioritate pe câmpul de luptă. Nimeni nu neagă originea unor arme noi, revoluționare, dezvoltate de către nemți în WWII, dar, oare, raportându-ne la dimensiunile frontului, au avut acestea vreo influență decisivă? Se pare că nu. Postez mai jos două articole interesante scrise în revista Historia de Ionel-Claudiu Dumitrescu. Linkurile la articole sunt mai jos. Cine dorește le poate citi la sursă. https://historia.ro/sectiune/general/mitul-superioritatii-armamentului-german-in-cel-2226570.html https://historia.ro/sectiune/general/mitul-superioritatii-tancurilor-germane-din-cel-2224316.html Invit la o discuție pe această temă. Mitul superiorității armamentului german în cel de-al Doilea Război Mondial Omul a funcționat ca o ființă organizată în jurul logicii adorației, adică împarte totul în plăcut și neplăcut. Atașamentul față de un obiect sau o idee poate să fie împins până la misticism, din fanatism născându-se religiile și ideologiile politice extremiste. Rațiunea nu mai are ceva în comun cu ființa ce se presupune că este superioară atunci când ajunge în această formă de iubire împinsă la extrem. Astăzi sunt mari mase de locuitori ai planetei ce cred în superioritatea tehnicii dezvoltate în Germania nazistă și există un adevărat cult pentru instrumentele morții din dotarea Wehrmacht-ului. Nici avioanele aparținând Luftwaffe nu sunt uitate. Submarinele din cadrul Kriegsmarine sunt mai mult decât legendare. Documentarele frumos colorate prin tehnici digitale induc în continuare o stare de transă intelectuală. Oare să fie adevărate aceste teze ce par de neatins din punct de vedere științific? Televiziunile fac parte din mediul virtual și era normal să promoveze iluzii mulțimilor. Realitatea era însă pe dos și militarii germani erau cei ce strângeau tot ce puteau de la inamicii dotați superior. Soldații sovietici au primit foarte multe puști semiautomate, net celor cu folosire manuală. Militarii americani au primit puștile M1 ce erau semiautomate și aveau opt cartușe în încărcător. Precizia acestor arme era sporită de faptul că nu se pierdea linia de ochire prin manevrarea închizătorului după fiecare tragere. Iosif Stalin a fost preocupat în mod real de dotarea trupelor și pistolul-mitralieră a devenit un simbol al infanteristului cu steluță roșie. PPD-40, PPȘ-41 și PPS-43 au fost modernizate treptat pentru a se ajunge la fabricarea în masă. Încărcătoarele tip tambur ofereau muniție din belșug în comparație cu ce aveau germanii în magaziile armelor MP-40. Erau 71 de lovituri contra 32. Militarii britanici utilizau modelul Sten, simplu și ușor de produs în cantități mari. Se tindea astfel la o suprasaturare a infanteriei cu mitraliere ușoare ce erau ideale pentru luptele apropiate sub 200 de metri. Modul în care erau instruiți luptătorii ducea la o tir masiv la distanțe sub o sută de metri și efectele erau devastatoare. Și mai aproape contau grenadele defensive ce erau confecționate din metal și cu corpul conceput să genereze cât mai multe schije. Se știe din documentare că germanii foloseau pistolul-mitralieră MP-40, dar acesta a fost insuficient din punct de vedere numeric. Putea să fie o adevărată bijuterie, dar Al Doilea Război Mondial a fost unul al producției de masă. Cei mai mulți militari au primit tot o pușcă de calibrul 7,92 mm cu încărcare manuală, ceva la nivelul precedentei conflagrații planetare. Specialiștii de astăzi sunt foarte încântați de performanțele modelului Sturmgewehr 44, o combinație între pușcă și pistol-mitralieră, idee care a dus la mai renumita armă de asalt AK-47 a Uniunii Sovietice, produsă după ideile lui Stalin privind standardizarea producției. Realizarea germană a venit însă prea târziu pentru a mai schimba cursul evenimentelor militare și combinațiile de arme ale inamicilor făceau față luptătorilor naziști. Este interesant de precizat că o ușoară armă de asalt a fost concepută de inginerii americani înainte de germani. Carabina M1 avea magazii detașabile de 15 și 20 de cartușe și o cadență de 70 de lovituri pe minut. Era o revoluție în raport cu ceea ce putea o pușcă cu încărcare manuală. Apariția modelului german de asalt a adus și varianta M2 ce putea să tragă în mod automat. Era ușor și ieftin de produs, peste șase milioane de exemplare fiind asamblate în total. Marele avantaj al armei americane consta în masa foarte mică, de numai 2,4 kg când nu era încărcată. Permitea astfel militarului să transporte mai multă muniție și să nu fie încurcat de o armă cu țeavă lungă. Recrutările în masă n-au permis dotarea tuturor efectivelor cu tehnică modernă și puștile clasice au rămas în primele linii. Permiteau tirul precis la distanțe mari și erau ideale pentru folosire împotriva unor unități puțin numeroase. Conducerea de la Berlin a rămas atașată de KAR 98 K ce folosea un cartuș clasic Mauser de calibrul 7,92 mm. A fost pușca produsă în cea mai mare serie în Germania și arma de bază a Wehrmacht-ului. Era însă depășită la cadență de Lee-Enfield nr. 4 și rezerva de cartușe a modelului britanic era de dublă (zece lovituri). Precizia lăsa de dorit la distanțe mari și la acest capitol era preferată pușca sovietică Mosin-Nagant în diferite variante de producție. Iosif Stalin chiar a insistat să se trimită în primele linii un număr mare de trăgători de elită dotați cu puști cu lunetă pentru neutralizarea ofițerilor, a mitraliorilor sau a tunarilor. Au fost întâlniți chiar din 22 iunie 1941 și erau temuți de către militarii germani din cauza fanatismului de care dădeau dovadă. Nici soarta celor căzuți prizonieri nu era una fericită. Aruncătorul de mine era un instrument ideal pentru luptele apropiate și în care apăreau tranșeele. Uniunea Sovietică a pus accent pe gurile de foc de calibrul 120 mm, o bombă având o masă de 16 kg. Spre deosebire de proiectilele de tun sau de obuzier, partea metalică era redusă în favoarea încărcăturii explozive. Numai ascunderea în gropi individuale era o soluție pentru a scăpa de furia tunului săracului. A provocat un adevărat șoc asupra trupelor române și arma a fost copiată prin inginerie inversă. Mai târziu a intrat în acțiune și aruncătorul de mine de calibrul 160 mm, armă ce intra în categoria celor destinate ruperii frontului inamic. O bombă de 40,8 kg era devastatoare împotriva fortificațiilor de campanie și o cadență de trei lovituri pe minut distrugea moralul apărătorilor. O unitate surprinsă în teren descoperit suferea pierderi grele din cauza mulțimii de schije ce zburau razant cu solul. Artileria a fost un punct slab al forțelor germane Uniunea Sovietică a dezvoltat o întreagă industrie în jurul tunurilor și cele de calibrul 76,2 mm erau perfecte pentru lupta împotriva infanteriei, dar nici tancurile nu erau în siguranță când se foloseau proiectilele speciale. Germanii le-au folosit cu succes împotriva tancurilor britanice în nordul Africii și n-a mai contat că erau produse de popoare inferioare după normele unei ideologii complet ruptă de realitate. Tunul de 85 mm a fost util ca armă antiaeriană și pentru lupta cu tancurile, ultimul rol fiind îmbunătățit atunci când gura de foc a fost urcată pe tancul T-34. Era o mașină medie ce putea să tragă cu proiectile comparabile cu cele de pe renumitul Tiger, mult mai costisitor. În plus, tancurile sovietice produse în serii mari erau ușor de reparat în condiții de front. Extragerea de pe câmpul de luptă era simplă în cazul unei mașini de numai 32 de tone. Iosif Stalin cerea mereu arme simple și industria sovietică a produs guri de foc ce utilizau proiectile standardizate de calibrele 122 și 152,4 mm, cantitățile livrate trupelor fiind impresionante încă din 1941. Tancurile sovietice au fost produse din ordine superioare indiferent de suferințele oamenilor din marele lagăr socialist. Dacă astăzi se discută mult pe forumuri despre performanțele unor mașini precum Tiger și Panther, militarii germani intrau în panică atunci când întâlneau formații de T-34 și nu aveau protecția asigurată din partea unor tunuri performante precum cele de calibrul 88 mm. T-34 n-a intrat în legendele occidentale deoarece a făcut parte din tabăra opusă lumii libere și nu se putea lăuda tehnica inamicilor, dar tancul a fost revoluționar și a schimbat cursul războiului în favoarea lui Stalin. Spre deosebire de modelele germane, putea să fie produs în serie mare și să fie ușor de reparat pe câmpul de luptă. Structura chimică a blindajului permitea o rapidă înlocuire a pieselor afectate de proiectilul perforant în timp ce cuirasa unui Panther crăpa precum un geam. Proiectul T-34 a fost interesant prin faptul că avea motor diesel, blindaj înclinat și dimensiuni reduse și tun de calibrul 76,2 mm cu țeava lungă. Apoi a fost montat cel de calibrul 85 mm. Cum timpul în război este scurt, mașina a fost transformată și în tun de asalt prin montarea unor piese de 85, 100 și 122 mm. Era produs de o forță de muncă presată mereu de politruci să obțină producții record și n-a fost timp pentru finisări rafinate sau pentru montarea unor instrumente sofisticate. Au fost situații când mașinile au fost scoase de pe banda de montaj și trimise în luptă fără aparatura de ochire, echipajele vizând ținta prin țeava tunului. Conta păstrarea Stalingradului și se făcea totul pentru acest obiectiv al conducerii de la Kremlin. Industria germană n-a reușit să livreze motoare performante pe motorină și nici să producă astfel de carburant în cantități interesante pentru forțele blindate. Armatele aliate au avut armament bun și copleșitor de mult. Iluzia că germanii au avut arme superioare a provenit din faptul că generalii aliați au aplicat tactici eronate și mase de soldați tineri au fost secerate de ajungeau mitraliorii germani la ospiciu. Chiar dacă mitralierele MG-34 și MG-42 erau renumite pentru cadență și țevile puteau fi înlocuite rapid, politrucii sovietici recomandau atacurile în valuri și gloanțele secerau în masă. Erau foarte bune și armele Maxim M1910 de origine sovietică, guri de foc ce puteau să tragă serii lungi de cartușe pentru că aveau răcire cu apă. Gloanțele de calibrul 7,62 mm fuseseră testate încă din prima conflagrație mondială și se comportaseră admirabil la capitolul provocării de răni cumplite în corpurile atinse. Soldații germani le apreciau atunci când le capturau împreună cu cantități mari de muniții și le utilizau împotriva foștilor deținători, așa cum s-a întâmplat chiar în timpul bătăliei pentru Stalingrad. Specialiștii germani au avut idei interesante, dar nu se poate spune că proiectanții din tabăra adversă au stat cu mâinile în sân și armamentul destinat trupelor terestre a copleșit forțele Wehrmacht-ului. Comenzile au curs mai repede și fabricile au executat ordinele prompt. Iluzia unei superiorități mari în domeniul armamentului german a fost asigurată de victoriile rapide din anii 1939 – 1940 și de înaintarea coloanelor de tancuri ce au reușit să treacă prin celebra Linie Maginot. A urmat apoi ofensiva împotriva Uniunii Sovietice și succesele din cele șase luni ale anului 1941 au fost fără egal în istoria modernă a războaielor. Atacurile executate sub presiunea politrucilor au adus mulțimi de ținte ce erau nimicite ca-n poligon de armele automate și de tunuri. Omenirea acționează mai mereu sub impulsul logicii adorației și dragostea pentru un obiect, ființă, religie sau ideologie politică poate să fie împinsă până la misticism. Logica rațională joacă un rol limitat în evoluția umanității. Mitul superiorității tancurilor germane din cel de-al Doilea Război Mondial Anul 1939 putea să fie unul obișnuit din scurgerea vremii, dar conducătorii marilor puteri au decis că este timpul pentru obținerea de mai multă glorie pentru a rămâne cumva în istorie. Al Doilea Război Mondial a fost epoca de glorie a tancurilor prin confruntări între cuirasatele terestre ce aduceau aminte de luptele navale din precedenta conflagrație. Mașinile blindate și cu șenile au fost inventate pentru a străbate orice formă de teren și pentru a înfrunta focul intens al inamicului prin opunerea unor armuri din cele mai bune oțeluri. Dacă în anul 1918 erau proiectate să însoțească infanteria la atac și să curețe tranșeele de apărătorii încăpățânați, situația s-a schimbat în perioada interbelică și noile modele puteau să desfășoare manevre de încercuire la nivel strategic. Istoricii scriu astăzi că germanii au fost cei care au revoluționat modul de ducere a războiului și așa au intrat în legendă termenii de Panzer și Blitzkrieg. Au fost obținute uimitoare victorii împotriva Franței și trupele sovietice au avut pierderi fără egal în evoluția omenirii. Totuși, oare chiar erau ideile germane cele mai bune din lume sau au fost niște condiții care au favorizat succesele? Adevărul cumplit este că militarii germani au fost trimiși să lupte în niște cutii metalice în care erau victime sigure. Se știe că tancul atrage toate privirile pe câmpul de luptă și apoi urmează o ploaie de proiectile de toate tipurile și care lovesc din toate pozițiile. Armura trebuie proiectată în unghiuri care să asigure ricoșeurile și din cele mai bune aliaje de tip oțel. Adolf Hitler, slab documentat în domeniul militar pentru că a fost un simplu caporal, a fost încântat de noile mijloace de luptă, dar n-a putut să facă ordine în cercetare și a fost un haos organizat nemțește. Au fost formate divizii de tancuri, dar erau prea puține mașini și au fost incluse în primele linii exemplare de Panzer I, model ce fusese conceput pentru antrenamente și avea doar mitraliere drept armament. Rândurile au fost completate cu Panzer II, cel care avea inclus un tun de calibrul 20 mm. Blindatele de origine cehă aveau plăcile din oțel prinse în nituri și acestea deveneau adevărate gloanțe dacă suportau totuși o lovitură directă. Nici tunul de la bord nu era adaptat decât pentru luptele cu mașini ușoare și de la distanțe reduse. La fel se prezenta situația cu blindatele din seria Panzer III, tunul de 37 mm fiind o jucărie ce era la limita inferioară a performanțelor anticar. Planificatorii de la Berlin aveau propriile interese legate de producția de armament și comisioanele erau interesante. Nu este de mirare că Panzer III, conceput ca mașină de luptă antitanc, a fost produs până în 1940 cu tunul de calibrul 37 mm în timp ce se știa încă din 1936 că sovieticii dispun de tancul T-26 cu o gură de foc de calibrul 45 mm, performantă pentru lupta cu blindajele și cu infanteria. Este șocantă această rămânere în urmă, dar victoria rapidă împotriva Franței a ascuns lipsurile renumitelor Panzere. Abia în anul 1942 încep să intre în producție și utilizare tancuri adevărate prin modelul Panzer IV cu tun de calibrul 75 mm și lungimea țevii fiind de 43 sau de 48 de ori diametrul interior al țevii. Această modificare revoluționară a permis obținerea unor viteze inițiale mari și proiectilele puteau să străpungă armura mașinilor inamice. Primele modele cu tunuri scurte de 75 mm erau mai puțin performante decât cele de calibrul 45 mm și abia după șocul rusesc s-a pus problema găsirii unei soluții eficiente de luptă cu monștrii lui Stalin. Era un tanc care avea caracteristici bune și ar fi trebuit lansat într-o producție de mare serie precum au făcut sovieticii cu T-34. Logica de la Berlin era însă alta și pe liniile de fabricație mai existau încă 70 de Panzer I și 322 de Panzer II. Un astfel de conservatorism era demn de o judecată la curtea marțială, dar s-a mers înainte pentru că Germania avea resurse din belșug pentru a satisface poftele afaceriștilor și ale politrucilor naziști. Există mereu conservatori ce sunt îndrăgostiți de evenimente din trecut până când adorația devine un adevărat misticism. Nu pot crede că mașinile germane de luptă n-au fost cele mai bune și doar prin copleșire numerică a reușit inamicul să obțină victoria. Este o logică pe care a descris-o marele psiholog Gustave Le Bon și care rămâne valabilă la peste nouă decenii de la anul 1931, anul trecerii savantului în eternitate. Autoritățile de la Berlin comandau din ce în ce mai multe tancuri pentru a face față armadelor lui Stalin, dar nu erau înregistrate progrese la capitolul inteligență. A venit cineva cu ideea să nu se renunțe la Panzer III, mașină prea mică în raport cu cerințele frontului, și să se treacă de la tunurile mici de calibrul 50 mm la cele de calibrul 75 mm cu țeava scurtă. Era un progres în ceea ce privește masă loviturii trase spre țintă, dar noua realizare tehnică nu mai avea vreun rost pe câmpurile de luptă pentru că era vulnerabilă în fața armelor antitanc și nu putea înfrunta un T-34. Au fost asamblate în anii 1942 și 1943 până când s-a constatat că blochează fabricile degeaba și mai condamnă și militarii la moarte în mod inutil. Tancurile grele Tiger și Panther Mult mai interesante erau acum tancurile grele Tiger și Panther (cel din urmă este definit drept mediu de către specialiști, dar era comparabil cu un KV-1 ce este mereu inclus la mașinile grele). Cei ce se ocupau de domeniu au făcut totul să le meargă afacerile și au pus oțel din belșug pe prădătorii metalici. Au rezultat astfel niște elefanți greoi în locul unor feline mobile. Nu este de mirare că un Tigru era un coșmar logistic pe câmpul de luptă și traversa cu greutate terenurile îmbibate cu multă apă. Trenul de rulare era fragil și ceda sub propria greutate. Multe echipaje au fost obligate să saboteze tancurile și să le abandoneze din cauza defecțiunilor sau a lipsei de combustibil. Cuirasa grea impunea montarea unui motor puternic și acesta era însetat de benzină ce nu prea mai exista. Bijuteriile tehnice erau greu de produs în serie și a fost normal ca aliații să obțină superioritatea numerică. Este interesant că proiectanții germani au rămas la obsesia pentru tunul de calibrul 88 mm, o armă minune, și au mai construit în jurul acestuia blindatul Tiger II. Era un monstru prin masă și dimensiuni, periculos doar prin armamentul devastator. Experții de la Berlin au uitat să comande mașini care să asigure supremația numerică și, mai important, creșterea capacității de manevră a diviziilor blindate. Panther și Tiger erau înarmate pentru lupta împotriva blindatelor inamice cu tunuri cu țeava lungă, dar erau vulnerabile la întâlnirea cu infanteria adăpostită și astfel germanii n-au mai avut tancuri suficiente pentru inițierea unor ofensive la scară strategică și s-au mulțumit cu defensive minuțios organizate. Concepute special pentru a scoate din luptă cât mai multe tancuri inamice, era o adevărată risipă de armament să fie antrenate în încleștări lipsite de importanță strategică. Etatismul exagerat care începea să domnească în Germania nazistă permitea orice minune cât timp era pe gustul unor lideri puternici din anturajul lui Hitler, cel ce se comporta ca un geniu atotcunoscător și atotstăpânitor. Partea proastă pentru Reich a fost că presupusa elită politică își ascundea nepriceperea prin tot felul de decizii de inspirație superioară.

Probabil că este un motiv real. Mă aștept ca rușii să aibă astfel de temeri, mai ales după trauma din WWII, atunci când nemții au intrat ca-n brânză. Dar, totuși, multe s-au schimbat de atunci. Vedem că războiul modern este departe de ceea ce era atunci. Rusia nu are o problemă de securitate din acest punct de vedere, pentru că un atac frontal, susținut de infanterie, o invazie terestră tip WWII sau cucerirea Bagdadului din al doilea război SUA-Irak, pare foarte puțin probabilă. Sunt multe diferențe și de doctrină și de armament. Un atac frontal al NATO ar însemna WWIII și probabil un final rău pentru omenire. Dar nu poate fi negată spaima rușilor și mă refer la marea masă a rușilor, a ”poporului”.

Propagandă de război așa cum a fost acum, nici în WWII nu cred că a fost. Întrebarea legitimă ar fi cât și la ce o folosi în mod real. Mă rog, poate că aici vom fi scutiți și vom putea discuta normal. Să sperăm

Război între două state din fostul URSS. Ucraina decisă a se desprinde de sub patronajul rusesc. Rusia obsedată de menținerea imperiului care s-ar vrea a fi continuatorul fostei URSS. Rusia a decis să atace Ucraina pentru a o include cu forța în zona lor de influență. Mărimea acestui stat și lungimea granițelor cu Europa făceau din Ucraina o țintă. Rusia nu poate aspira la un statut imperial, la menținerea imaginii de contrapondere față de NATO dacă scăpa Ucraina de sub tutelă. Cu cât Ucraina se îndepărta de ruși, cu atât mai mult războiul devenea mai previzibil. Nu se punea problema cu “dacă” ci “când”. A fost să fie anul acesta. Războiul probabil că nu se va termina repede. Este o tragedie pentru oamenii care suferă consecințele directe, dar istoria ne învață că nimeni nu a oprit vreodată un război de dragul populației. Nici acest război nu se va termina altfel. Doar atunci când se va stabili un punct de echilibru, doar atunci sunt șanse de încetare. Cine va câștiga? Greu de spus. Deocamdată vedem că ambele părți pierd. Rusia poate rămâne cu o parte din teritoriul Ucrainei, dar pierde gloria și statutul de mare putere, una de care toată lumea se temea. Ucraina pierde teritorii, dar este dată înapoi dpdv economic și va trebui să treacă mulți ani până când își va reveni. Iar odată războiul terminat, nu se știe ce va fi. Lucrurile păreau simple acum câteva luni, dar nu mai sunt. Rămâne să vorbim, este mult de discutat pe tema asta.

Am intrat pe pagina lor de facebook, să văd cam în ce ape se scaldă. https://www.facebook.com/FairdenkenAustria1AT/ Îmi pare a fi o mișcare cetățenească agregată în jurul stării de nemulțumire cauzată de restricțiile covid inițial și continuată ulterior în baza nemulțumirilor apărute ca urmare a scăderii nivelului de trai. Indus de creșterea prețurilor la energie, în primul rând. În opinia mea, această mișcare nu are puterea de a deveni o forță capabilă să impună schimbări substanțiale. Nici maghiarii nu cred că-și mai doresc vreo refacere a vreunui tip de uniune cu alte state, chiar dacă au un trecut comun. Mai curând cred că ungurii vor deveni din ce în ce mai hotărâți în a rămâne pe poziția lor de opoziție față de agresiunea progresismului tip woke, pe care câteva țări occidentale încearcă să-l impună celorlalți. Acum, în forma actuală, Ungaria se simte mai bine așa cum este. Iar Polonia dă semne că este sătulă de a mai fi dădăcită. Presupun că ar fi posibilă o mișcare de alianță între țările Europei Centrale în viitor. O formă de a rezista ofensivei ideologice venite dinspre vest. Mai ales acum, când Rusia nu va mai putea să fie fostul bau bau cu care, până anul trecut, occidentul speria estul. Din punctul meu de vedere ar fi bine să se termine dominația pe care țările occidentale o exercită asupra celor provenite din fostul bloc sovietic. Dacă asta va însemna formarea unui pol de influență în partea centrală și de est a Europei, vom vedea. Cert este că Austria pare că oscilează, în timp ce Polonia și Ungaria încep să devină o voce din ce în ce mai puternică.

Zici că ăștia trag la sorți, care să fie bau bau ..

Eu unul sunt contra întoarcerii celuilalt obraz. România face chestia asta de foarte mult timp și căcaților ăștia degenerați a început să le placă a ne da palme. În concluzie, dacă ei nu ne vor și ne fut, părerea mea este că și noi putem să facem la fel. Să le-o tragem prin toate orificiile la care avem acces și ajungem. Dar totul să fie metodic. Fără discuții, fără negocieri. Din oficiu. Ești austriac sau olandez? Vrei să faci afaceri prin România? Raus! Du-te plm cu afacerile tale, marș afară, NU AICI. Ai deja afaceri în România. Aaaaa .. te fut! Ia de aici. Ia și tu, mai ia odată, încă mai respiri? Mai ia, mai ia, încă miști, mai ia. Scoși din afaceri, ejaculați de aici. Așa zisele lor afaceri sunt doar o formă de a produce bani exploatând o piață. Ei nu vin cu nimic interesant sau de neînlocuit. Interesul este al lor, nu al românilor. Cu ei, sau fără ei, tot una este. Dispare ING? Nicio problemă. Raus bancă olandeză. Raus, cară-te, du-te, vinde sediile și du-te la tine la tine, la țara lalelor gay. Băncile pot fi lovite imediat. Apoi se pot scoate rapid de pe piață toți transportatorii austrieci și olandezi. Făcuți nefuncționali. Să vândă la ce preț o vrea piața să ofere și să se care. Unul să nu mai rămână. Și nu în ultimul rând, românii care se respectă ca oameni, care au deminitate, să nu mai cumpere nimic de la companii deținute de olandezi și austrieci. De mâine! De azi. Nu avem ce să pierdem. Bănci există, transportatori există, plecarea olandezilor și austriecilor de pe piața românească nu se va simți deloc în rău

Câtă mizerie!! Ce dezamăgire!!