Mituri despre superioritatea armamentului german în WWII

[Tomaso]

Românii au dezvoltat în timp un adevărat cult pentru Germania.   

Motivat sau nemotivat,  ideea că tot ceea ce vine din Germania este cel mai bun a fost și încă este o fantoșă cu care ne lovim peste tot.   

Desigur,  nemții au fost buni la tehnică,  dar nu întotdeauna.    Din ce în ce mai mult apar dovezi că Germania a pierdut WWII și pentru că nu au putut ține pasul cu armamentul celor cu care se luptau.

 

Mitul superiorității a fost inoculat natural,  dar cât adevăr este în această adorație?  

Chiar au avut arme superioare celorlalți?    

Istoria militară contrazice mitul acesta.    Adică armele nemților nu au fost un vârf al tehnologiei în integralitate.   Au avut și armament de foarte bună calitate,  dar și mai mult armament inferior,   fapt care i-a pus într-o poziție de inferioritate pe câmpul de luptă.   Nimeni nu neagă originea unor arme noi, revoluționare,  dezvoltate de către nemți în WWII,  dar,  oare, raportându-ne la dimensiunile frontului,  au avut acestea vreo influență decisivă?   Se pare că nu. 

 

Postez mai jos două articole interesante scrise în revista Historia de  Ionel-Claudiu Dumitrescu.

Linkurile la articole sunt mai jos.  Cine dorește le poate citi la sursă. 

https://historia.ro/sectiune/general/mitul-superioritatii-armamentului-german-in-cel-2226570.html

https://historia.ro/sectiune/general/mitul-superioritatii-tancurilor-germane-din-cel-2224316.html

 

Invit la o discuție pe această temă. 

Mitul superiorității armamentului german în cel de-al Doilea Război Mondial

Omul a funcționat ca o ființă organizată în jurul logicii adorației, adică împarte totul în plăcut și neplăcut. Atașamentul față de un obiect sau o idee poate să fie împins până la misticism, din fanatism născându-se religiile și ideologiile politice extremiste. Rațiunea nu mai are ceva în comun cu ființa ce se presupune că este superioară atunci când ajunge în această formă de iubire împinsă la extrem.

 

Astăzi sunt mari mase de locuitori ai planetei ce cred în superioritatea tehnicii dezvoltate în Germania nazistă și există un adevărat cult pentru instrumentele morții din dotarea Wehrmacht-ului. Nici avioanele aparținând Luftwaffe nu sunt uitate. Submarinele din cadrul Kriegsmarine sunt mai mult decât legendare. Documentarele frumos colorate prin tehnici digitale induc în continuare o stare de transă intelectuală. Oare să fie adevărate aceste teze ce par de neatins din punct de vedere științific?

 

Televiziunile fac parte din mediul virtual și era normal să promoveze iluzii mulțimilor. Realitatea era însă pe dos și militarii germani erau cei ce strângeau tot ce puteau de la inamicii dotați superior. Soldații sovietici au primit foarte multe puști semiautomate, net celor cu folosire manuală.

Militarii americani au primit puștile M1 ce erau semiautomate și aveau opt cartușe în încărcător. Precizia acestor arme era sporită de faptul că nu se pierdea linia de ochire prin manevrarea închizătorului după fiecare tragere.

 

Iosif Stalin a fost preocupat în mod real de dotarea trupelor și pistolul-mitralieră a devenit un simbol al infanteristului cu steluță roșie. PPD-40, PPȘ-41 și PPS-43 au fost modernizate treptat pentru a se ajunge la fabricarea în masă. Încărcătoarele tip tambur ofereau muniție din belșug în comparație cu ce aveau germanii în magaziile armelor MP-40. Erau 71 de lovituri contra 32.

Militarii britanici utilizau modelul Sten, simplu și ușor de produs în cantități mari. Se tindea astfel la o suprasaturare a infanteriei cu mitraliere ușoare ce erau ideale pentru luptele apropiate sub 200 de metri. Modul în care erau instruiți luptătorii ducea la o tir masiv la distanțe sub o sută de metri și efectele erau devastatoare.

 

Și mai aproape contau grenadele defensive ce erau confecționate din metal și cu corpul conceput să genereze cât mai multe schije. Se știe din documentare că germanii foloseau pistolul-mitralieră MP-40, dar acesta a fost insuficient din punct de vedere numeric. Putea să fie o adevărată bijuterie, dar Al Doilea Război Mondial a fost unul al producției de masă.

Cei mai mulți militari au primit tot o pușcă de calibrul 7,92 mm cu încărcare manuală, ceva la nivelul precedentei conflagrații planetare. Specialiștii de astăzi sunt foarte încântați de performanțele modelului Sturmgewehr 44, o combinație între pușcă și pistol-mitralieră, idee care a dus la mai renumita armă de asalt AK-47 a Uniunii Sovietice, produsă după ideile lui Stalin privind standardizarea producției. Realizarea germană a venit însă prea târziu pentru a mai schimba cursul evenimentelor militare și combinațiile de arme ale inamicilor făceau față luptătorilor naziști.

 

Este interesant de precizat că o ușoară armă de asalt a fost concepută de inginerii americani înainte de germani. Carabina M1 avea magazii detașabile de 15 și 20 de cartușe și o cadență de 70 de lovituri pe minut. Era o revoluție în raport cu ceea ce putea o pușcă cu încărcare manuală. Apariția modelului german de asalt a adus și varianta M2 ce putea să tragă în mod automat. Era ușor și ieftin de produs, peste șase milioane de exemplare fiind asamblate în total. Marele avantaj al armei americane consta în masa foarte mică, de numai 2,4 kg când nu era încărcată. Permitea astfel militarului să transporte mai multă muniție și să nu fie încurcat de o armă cu țeavă lungă.

Recrutările în masă n-au permis dotarea tuturor efectivelor cu tehnică modernă și puștile clasice au rămas în primele linii. Permiteau tirul precis la distanțe mari și erau ideale pentru folosire împotriva unor unități puțin numeroase.

 

Conducerea de la Berlin a rămas atașată de KAR 98 K ce folosea un cartuș clasic Mauser de calibrul 7,92 mm. A fost pușca produsă în cea mai mare serie în Germania și arma de bază a Wehrmacht-ului. Era însă depășită la cadență de Lee-Enfield nr. 4 și rezerva de cartușe a modelului britanic era de dublă (zece lovituri). Precizia lăsa de dorit la distanțe mari și la acest capitol era preferată pușca sovietică Mosin-Nagant în diferite variante de producție.

 

Iosif Stalin chiar a insistat să se trimită în primele linii un număr mare de trăgători de elită dotați cu puști cu lunetă pentru neutralizarea ofițerilor, a mitraliorilor sau a tunarilor. Au fost întâlniți chiar din 22 iunie 1941 și erau temuți de către militarii germani din cauza fanatismului de care dădeau dovadă. Nici soarta celor căzuți prizonieri nu era una fericită.

Aruncătorul de mine era un instrument ideal pentru luptele apropiate și în care apăreau tranșeele. Uniunea Sovietică a pus accent pe gurile de foc de calibrul 120 mm, o bombă având o masă de 16 kg.

 

Spre deosebire de proiectilele de tun sau de obuzier, partea metalică era redusă în favoarea încărcăturii explozive. Numai ascunderea în gropi individuale era o soluție pentru a scăpa de furia tunului săracului. A provocat un adevărat șoc asupra trupelor române și arma a fost copiată prin inginerie inversă.

Mai târziu a intrat în acțiune și aruncătorul de mine de calibrul 160 mm, armă ce intra în categoria celor destinate ruperii frontului inamic. O bombă de 40,8 kg era devastatoare împotriva fortificațiilor de campanie și o cadență de trei lovituri pe minut distrugea moralul apărătorilor. O unitate surprinsă în teren descoperit suferea pierderi grele din cauza mulțimii de schije ce zburau razant cu solul.

Artileria a fost un punct slab al forțelor germane

Uniunea Sovietică a dezvoltat o întreagă industrie în jurul tunurilor și cele de calibrul 76,2 mm erau perfecte pentru lupta împotriva infanteriei, dar nici tancurile nu erau în siguranță când se foloseau proiectilele speciale.

 

Germanii le-au folosit cu succes împotriva tancurilor britanice în nordul Africii și n-a mai contat că erau produse de popoare inferioare după normele unei ideologii complet ruptă de realitate. Tunul de 85 mm a fost util ca armă antiaeriană și pentru lupta cu tancurile, ultimul rol fiind îmbunătățit atunci când gura de foc a fost urcată pe tancul T-34. Era o mașină medie ce putea să tragă cu proiectile comparabile cu cele de pe renumitul Tiger, mult mai costisitor.

 

În plus, tancurile sovietice produse în serii mari erau ușor de reparat în condiții de front. Extragerea de pe câmpul de luptă era simplă în cazul unei mașini de numai 32 de tone. Iosif Stalin cerea mereu arme simple și industria sovietică a produs guri de foc ce utilizau proiectile standardizate de calibrele 122 și 152,4 mm, cantitățile livrate trupelor fiind impresionante încă din 1941.

Tancurile sovietice au fost produse din ordine superioare indiferent de suferințele oamenilor din marele lagăr socialist. Dacă astăzi se discută mult pe forumuri despre performanțele unor mașini precum Tiger și Panther, militarii germani intrau în panică atunci când întâlneau formații de T-34 și nu aveau protecția asigurată din partea unor tunuri performante precum cele de calibrul 88 mm.

T-34 n-a intrat în legendele occidentale deoarece a făcut parte din tabăra opusă lumii libere și nu se putea lăuda tehnica inamicilor, dar tancul a fost revoluționar și a schimbat cursul războiului în favoarea lui Stalin.

 

Spre deosebire de modelele germane, putea să fie produs în serie mare și să fie ușor de reparat pe câmpul de luptă. Structura chimică a blindajului permitea o rapidă înlocuire a pieselor afectate de proiectilul perforant în timp ce cuirasa unui Panther crăpa precum un geam.

Proiectul T-34 a fost interesant prin faptul că avea motor diesel, blindaj înclinat și dimensiuni reduse și tun de calibrul 76,2 mm cu țeava lungă. Apoi a fost montat cel de calibrul 85 mm. Cum timpul în război este scurt, mașina a fost transformată și în tun de asalt prin montarea unor piese de 85, 100 și 122 mm. Era produs de o forță de muncă presată mereu de politruci să obțină producții record și n-a fost timp pentru finisări rafinate sau pentru montarea unor instrumente sofisticate.

 

Au fost situații când mașinile au fost scoase de pe banda de montaj și trimise în luptă fără aparatura de ochire, echipajele vizând ținta prin țeava tunului. Conta păstrarea Stalingradului și se făcea totul pentru acest obiectiv al conducerii de la Kremlin. Industria germană n-a reușit să livreze motoare performante pe motorină și nici să producă astfel de carburant în cantități interesante pentru forțele blindate.

 

Armatele aliate au avut armament bun și copleșitor de mult. Iluzia că germanii au avut arme superioare a provenit din faptul că generalii aliați au aplicat tactici eronate și mase de soldați tineri au fost secerate de ajungeau mitraliorii germani la ospiciu.

 

Chiar dacă mitralierele MG-34 și MG-42 erau renumite pentru cadență și țevile puteau fi înlocuite rapid, politrucii sovietici recomandau atacurile în valuri și gloanțele secerau în masă. Erau foarte bune și armele Maxim M1910 de origine sovietică, guri de foc ce puteau să tragă serii lungi de cartușe pentru că aveau răcire cu apă.

Gloanțele de calibrul 7,62 mm fuseseră testate încă din prima conflagrație mondială și se comportaseră admirabil la capitolul provocării de răni cumplite în corpurile atinse. Soldații germani le apreciau atunci când le capturau împreună cu cantități mari de muniții și le utilizau împotriva foștilor deținători, așa cum s-a întâmplat chiar în timpul bătăliei pentru Stalingrad.

Specialiștii germani au avut idei interesante, dar nu se poate spune că proiectanții din tabăra adversă au stat cu mâinile în sân și armamentul destinat trupelor terestre a copleșit forțele Wehrmacht-ului. Comenzile au curs mai repede și fabricile au executat ordinele prompt.

 

Iluzia unei superiorități mari în domeniul armamentului german a fost asigurată de victoriile rapide din anii 1939 – 1940 și de înaintarea coloanelor de tancuri ce au reușit să treacă prin celebra Linie Maginot. A urmat apoi ofensiva împotriva Uniunii Sovietice și succesele din cele șase luni ale anului 1941 au fost fără egal în istoria modernă a războaielor. Atacurile executate sub presiunea politrucilor au adus mulțimi de ținte ce erau nimicite ca-n poligon de armele automate și de tunuri.

 

Omenirea acționează mai mereu sub impulsul logicii adorației și dragostea pentru un obiect, ființă, religie sau ideologie politică poate să fie împinsă până la misticism. Logica rațională joacă un rol limitat în evoluția umanității.

Mitul superiorității tancurilor germane din cel de-al Doilea Război Mondial

Anul 1939 putea să fie unul obișnuit din scurgerea vremii, dar conducătorii marilor puteri au decis că este timpul pentru obținerea de mai multă glorie pentru a rămâne cumva în istorie. Al Doilea Război Mondial a fost epoca de glorie a tancurilor prin confruntări între cuirasatele terestre ce aduceau aminte de luptele navale din precedenta conflagrație. Mașinile blindate și cu șenile au fost inventate pentru a străbate orice formă de teren și pentru a înfrunta focul intens al inamicului prin opunerea unor armuri din cele mai bune oțeluri. Dacă în anul 1918 erau proiectate să însoțească infanteria la atac și să curețe tranșeele de apărătorii încăpățânați, situația s-a schimbat în perioada interbelică și noile modele puteau să desfășoare manevre de încercuire la nivel strategic.

 

Istoricii scriu astăzi că germanii au fost cei care au revoluționat modul de ducere a războiului și așa au intrat în legendă termenii de Panzer și Blitzkrieg. Au fost obținute uimitoare victorii împotriva Franței și trupele sovietice au avut pierderi fără egal în evoluția omenirii. Totuși, oare chiar erau ideile germane cele mai bune din lume sau au fost niște condiții care au favorizat succesele?

Adevărul cumplit este că militarii germani au fost trimiși să lupte în niște cutii metalice în care erau victime sigure. Se știe că tancul atrage toate privirile pe câmpul de luptă și apoi urmează o ploaie de proiectile de toate tipurile și care lovesc din toate pozițiile. Armura trebuie proiectată în unghiuri care să asigure ricoșeurile și din cele mai bune aliaje de tip oțel. Adolf Hitler, slab documentat în domeniul militar pentru că a fost un simplu caporal, a fost încântat de noile mijloace de luptă, dar n-a putut să facă ordine în cercetare și a fost un haos organizat nemțește.

 

Au fost formate divizii de tancuri, dar erau prea puține mașini și au fost incluse în primele linii exemplare de Panzer I, model ce fusese conceput pentru antrenamente și avea doar mitraliere drept armament. Rândurile au fost completate cu Panzer II, cel care avea inclus un tun de calibrul 20 mm. Blindatele de origine cehă aveau plăcile din oțel prinse în nituri și acestea deveneau adevărate gloanțe dacă suportau totuși o lovitură directă. Nici tunul de la bord nu era adaptat decât pentru luptele cu mașini ușoare și de la distanțe reduse. La fel se prezenta situația cu blindatele din seria Panzer III, tunul de 37 mm fiind o jucărie ce era la limita inferioară a performanțelor anticar.

 

Planificatorii de la Berlin aveau propriile interese legate de producția de armament și comisioanele erau interesante. Nu este de mirare că Panzer III, conceput ca mașină de luptă antitanc, a fost produs până în 1940 cu tunul de calibrul 37 mm în timp ce se știa încă din 1936 că sovieticii dispun de tancul T-26 cu o gură de foc de calibrul 45 mm, performantă pentru lupta cu blindajele și cu infanteria. Este șocantă această rămânere în urmă, dar victoria rapidă împotriva Franței a ascuns lipsurile renumitelor Panzere.

 

Abia în anul 1942 încep să intre în producție și utilizare tancuri adevărate prin modelul Panzer IV cu tun de calibrul 75 mm și lungimea țevii fiind de 43 sau de 48 de ori diametrul interior al țevii. Această modificare revoluționară a permis obținerea unor viteze inițiale mari și proiectilele puteau să străpungă armura mașinilor inamice. Primele modele cu tunuri scurte de 75 mm erau mai puțin performante decât cele de calibrul 45 mm și abia după șocul rusesc s-a pus problema găsirii unei soluții eficiente de luptă cu monștrii lui Stalin.

 

Era un tanc care avea caracteristici bune și ar fi trebuit lansat într-o producție de mare serie precum au făcut sovieticii cu T-34. Logica de la Berlin era însă alta și pe liniile de fabricație mai existau încă 70 de Panzer I și 322 de Panzer II. Un astfel de conservatorism era demn de o judecată la curtea marțială, dar s-a mers înainte pentru că Germania avea resurse din belșug pentru a satisface poftele afaceriștilor și ale politrucilor naziști.

 

Există mereu conservatori ce sunt îndrăgostiți de evenimente din trecut până când adorația devine un adevărat misticism. Nu pot crede că mașinile germane de luptă n-au fost cele mai bune și doar prin copleșire numerică a reușit inamicul să obțină victoria. Este o logică pe care a descris-o marele psiholog Gustave Le Bon și care rămâne valabilă la peste nouă decenii de la anul 1931, anul trecerii savantului în eternitate.

 

Autoritățile de la Berlin comandau din ce în ce mai multe tancuri pentru a face față armadelor lui Stalin, dar nu erau înregistrate progrese la capitolul inteligență. A venit cineva cu ideea să nu se renunțe la Panzer III, mașină prea mică în raport cu cerințele frontului, și să se treacă de la tunurile mici de calibrul 50 mm la cele de calibrul 75 mm cu țeava scurtă.

Era un progres în ceea ce privește masă loviturii trase spre țintă, dar noua realizare tehnică nu mai avea vreun rost pe câmpurile de luptă pentru că era vulnerabilă în fața armelor antitanc și nu putea înfrunta un T-34. Au fost asamblate în anii 1942 și 1943 până când s-a constatat că blochează fabricile degeaba și mai condamnă și militarii la moarte în mod inutil.

Tancurile grele Tiger și Panther

Mult mai interesante erau acum tancurile grele Tiger și Panther (cel din urmă este definit drept mediu de către specialiști, dar era comparabil cu un KV-1 ce este mereu inclus la mașinile grele). Cei ce se ocupau de domeniu au făcut totul să le meargă afacerile și au pus oțel din belșug pe prădătorii metalici. Au rezultat astfel niște elefanți greoi în locul unor feline mobile. Nu este de mirare că un Tigru era un coșmar logistic pe câmpul de luptă și traversa cu greutate terenurile îmbibate cu multă apă.

 

Trenul de rulare era fragil și ceda sub propria greutate. Multe echipaje au fost obligate să saboteze tancurile și să le abandoneze din cauza defecțiunilor sau a lipsei de combustibil. Cuirasa grea impunea montarea unui motor puternic și acesta era însetat de benzină ce nu prea mai exista. Bijuteriile tehnice erau greu de produs în serie și a fost normal ca aliații să obțină superioritatea numerică.

 

Este interesant că proiectanții germani au rămas la obsesia pentru tunul de calibrul 88 mm, o armă minune, și au mai construit în jurul acestuia blindatul Tiger II. Era un monstru prin masă și dimensiuni, periculos doar prin armamentul devastator. Experții de la Berlin au uitat să comande mașini care să asigure supremația numerică și, mai important, creșterea capacității de manevră a diviziilor blindate.

 

Panther și Tiger erau înarmate pentru lupta împotriva blindatelor inamice cu tunuri cu țeava lungă, dar erau vulnerabile la întâlnirea cu infanteria adăpostită și astfel germanii n-au mai avut tancuri suficiente pentru inițierea unor ofensive la scară strategică și s-au mulțumit cu defensive minuțios organizate. Concepute special pentru a scoate din luptă cât mai multe tancuri inamice, era o adevărată risipă de armament să fie antrenate în încleștări lipsite de importanță strategică.

 

Etatismul exagerat care începea să domnească în Germania nazistă permitea orice minune cât timp era pe gustul unor lideri puternici din anturajul lui Hitler, cel ce se comporta ca un geniu atotcunoscător și atotstăpânitor. Partea proastă pentru Reich a fost că presupusa elită politică își ascundea nepriceperea prin tot felul de decizii de inspirație superioară.

 

Edited December 11, 2022 by Tomaso

[Tandor]

T34 avea, pe hartie, performante bune dar, in realitate, tancul era o rabla nenorocita.

 

Foarte multe tancuri T34 s-au strict, ireparabil, fara sa fie avariate de inamic.

 

Daca tancul era penetrat, sansele echipajului de supravietuire erau mici. In plus spatiul interior si constructia faceau viata tanchistilor mizerabila, pentru ca factorul uman nu conta, o abordare complet diferita de cea a proiectantilor germani.

 

Tancuri Tiger au fost construite putine, nu s-a pus problema sa schimbe soarta razboiului. In general se descurau admirabil dar numarul lor reds le-a facut irelevante in ecuatia razboiului.

 

Dupa 1943, cam orice tanc german in functiune era echipat corespunzator pentru a putea distruge un T34. Problemele intampinate de germani in 1941-42, au fos rezolvate prin montarea unui armament superior.

 

Ca tanchist, ai fi preferat oricand sa te afli intr-un tanc german in locul unuia rusesc. Pur si simplu conditiile de lucru erau mult mai bune.

 

 

[Tomaso]

S-au confruntat două sistem de gândire tehnică.

 

Nemții aveau o anumită deontologie instinctivă a lucrului bine făcut.   De exemplu,  în fabrici pierdeau timp cu polizarea sudurilor,  cu încărcarea unor găuri,  finisau bine chiar și acolo unde nu era musai.   În plus de asta complicau totul.

 

Rușilor nu le păsa de aspect.   De la sudură trecea direct la etapa următoare.

Majoritatea tancurilor nu aveau un sistem de radiocomunicații.   Doar comandantul de batalion avea,  dar nu întotdeauna.   Comunicau prin stegulețe (nu glumesc).   

Tanchiștii erau considerați ”piese”,  nu aveau niciun fel de confort.   

 

T34 a fost un tanc făcut special pentru a fi fabricat în serie mare de către oameni neinstruiți.   Rezultatul s-a văzut în numărul mare de tancuri pe front.  I-au covârșit pe nemți,  mai ales că aceștia erau departe de baze și logistica nu-i ajuta.   Au întins liniile mult prea mult.  

 

 

[D.D]

Exista niste documentare pe tema asta,  am vazut unul relativ recent,  cred ca pe History.