Încă o poveste banală de amor - Episodul 1

[Aluna]

Încă o poveste banală de amor  - Episodul 1

 

El avea 25 ani

Ea era mai în vârstă, avea 46 ani.

 

 1992,  perioada experimentelor şi încercărilor noii lumi cu democraţie originală.

 

Ea fusese toată viaţa de până atunci angajată în turism.  Făcuse cam tot,  de la recepţioneră până la şefă de restaurant.

Avea ceva bani puşi deoparte,  strânşi de ea şi de soţul ei,  un bărbat mai în vârstă ca ea cu aproximativ 10 ani.   Amândoi lucrau în ceea ce se numea pe atunci  "alimentaţia publică",  loc de unde "pică" sigur şi constant.

Au fost o familie normală timp de peste 20 de ani.   Au prins anii 80,  cu foametea şi cu lipsurile,  dar care i-a ajutat să strângă bani,  profitând de faptul că erau amândoi în nişte posturi ideale.   Adică ea era şefă de restaurant la un hotel, iar el era magazioner la acelaşi hotel.  

 

Aveau tot ce le trebuie,  casă, maşină pentru ei,  maşină pentru băiatul lor,  apartament în Timişoara,  faţă în faţă cu Catedrala,  erau oameni "realizaţi".  

1991 a însemnat o schimbare nu doar de regim politic,  ci şi de generaţii.    Au plecat de unde lucrau şi s-au privatizat.  

Ea avea conexiuni şi astfel a luat în locaţie de gestiune un spaţiu într-o zonă bună. 

Aveau vad comercial şi acolo a făcut un bar care se transforma seara în discotecă.

 

Acel timp era unul al descătuşării după lipsurile comunismului.

Oamenii erau disperaţi să se distreze,  să danseze,  să iasă seara şi să îşi facă de cap.

A fost un succes din prima zi.    Şi banii au început să curgă.   Legi nu prea erau, era o vreme bună pentru a face bani.

 

El era pasionat de muzică şi de aparatură audio. 

Avea încă din comunism tot felul de scule şi,  mai ales,  avea zeci de benzi cu muzică bine înregistrată pe care le adunase cu greu şi cu sacrificii.

O adevărată avere.  

 

Printr-un complex de împrejurări,  ea ştia de el că-i bazat şi pasionat de muzică.

Atunci când a început afacerea l-a luat ca pe un fel de asociat.   El urma să se ocupe de muzică, aparatură, lumini, de tot ceea ce era necesar pentru ca oamenii să se simtă bine.   

Nu era simplu,  nu existau furnizori de aparate,  totul era la început în România,  nimeni nu ştia aproape nimic despre această afacere nouă.

 

Zis şi făcut,  cu ceea ce strânsese el,  cu banii pe care ea i-a dat împrumut,  cu ajutorul unor prieteni la fel de pasionaţi de muzică şi scule,  a pus totul la un loc şi a făcut ca acel local să fie aşa cum trebuie pentru o discotecă de la începutul anilor 90.    Vara era plin,  zi de zi era full.   Curgeau banii.  El lua o parte din biletele de la intrare,  ea lua partea leului şi din bilete,  iar restul vânzărilor era treaba ei.   

 

Cineva le-a spus despre o nouă afacere  bombă.

Transporturi.   

 

Şi cum soţul era fără niciun serviciu la acel timp,  i-au cumpărat un microbuz de marfă,  ceva bun,  de 3,5 tone,  mai ales că ei aveau nevoie de aprovizionare. 

Nu existau distribuitori şi nici en-gross-uri, trebuia să se ducă zilnic cale de 300km dus întors,  ori odată pe săptămână  la 800km dus întors  după marfă.   

Aduceau marfă şi pentru alţii,  făceau transport şi pentru alte restaurante şi cârciumioare, nu doar pentru ei.  

A mers grozav şi afacerea asta.   

După care au cumpărat un TIR şi au început să transporte mărfuri nu doar în ţară,  ci şi prin Europa.   

Soţul ei conducea TIR-ul şi era mai mult plecat decât pe acasă.

 

El stătea la cârciumă.  

Zi de zi,  seară de seară,  era acolo.  

Chiar şi când nu punea muzică cu program,  tot trebuia să fie cineva care schimbă banda de magnetofon,  mai lucra la câte o lumină,  mai trăgea un cablu.

Închideau seara şi o ducea pe patroană acasă.  Zi de zi. 

 

La 46 de ani ea era o femeie frumoasă,  nimeni nu îi ghicea vârsta.   Părea de 35-40 de ani.

Slăbuţă,  cu şoldurile ca de şcolăriţă,  sâni fermi.    Înaltă de 172-174cm,  blondă natural cu păr buclat,  lăsat pe spate. 

Vie,  sănătoasă,  nu o durea nimic,  avea dantură impecabilă,  râdea mult dându-şi capul pe spate şi fluturând din coama ca de leu.

În prezenţa ei toată lumea se simţea bine,  era sufletul petrecerii,  dansa, chiuia, spunea bancuri şi îi plăcea să trăiască. 

Soţul era opusul firii ei.   Un om tăcut şi retras,  masiv,  munte de om pe care lumea îl ocolea din instinct.  Preventiv.  Nu zâmbea.   Stătea doar la masă şi bea. 

Rezistent la băutură,  putea să bea o jumătate de litru de vodcă fără ca nimeni să se prindă.   

Pleca cu maşina,  nimeni nu-l oprea,  urbea îl cunoştea şi era lăsat în pace.  

 

Sufletul este ceva imprevizibil.

Niciodată nu ştii ce îţi face şi pe unde te duce.

 

Cum s-au îndrăgostit?

Nici el şi nici ea nu ar putea spune. 

A fost o atracţie reciprocă.   Poate a pornit de la o atingere,  de la o privire.  Va rămâne un mister,  dar ceea ce a fost,  a fost să fie.

 

S-au iubit cu disperare.  

Făceau sex şi de 5-6 ori pe zi.   Peste tot,  după bar, pe navete,  în camion cu perdeluţele trase,  acasă la ea,  acasă la el,  prin parc,  în closetul barului,  în spate,  unde ţineau lăzile cu ambalaje, pe nişte cartoane.

Nu există nimic pe care ei să nu fi experimentat.    Şi pe măsură ce focul iubirii se înteţea,  ea se aprindea din ce în ce mai tare. 

Sexul era doar încununarea iubirii lor,  nu mai era doar un refugiu,  o plăcere,  a aventură. 

Îşi dorea mai mult.   Vrea să nu se mai ascundă,  vrea să fie liberă şi să poată călători cu el.   Vrea să fie încontinuu alături de el.   

 

Problema era că şi el avea o prietenă,  iar ea avea un soţ, copil mare,  student la Timişoara,  un cerc de rude şi apropiaţi.   Nu era deloc simplu.

Erau conştienţi că diferenţa de vârstă va genera scandal şi că vor fi văzuţi ca nişte ciudăţenii.   Cum ar fi putut explica ceea ce simţeau?   Cine i-ar fi înţeles?

 

El era presat de prietena lui să o ia de nevastă.    O partidă bună,  fată de familie bună,  cu avere,  singură la părinţi.   Aceştia îl plăceau pe el şi îşi doreau să le fie ginere.

Instinctele de femeie îi spuneau prietenei lui că ceva este în nergulă şi că aproprierea lui de EA nu părea doar o simplă relaţie de colaborare în afaceri.   Dar prefera să nu ştie.   Şi ea îl iubea.  

Oamenii probabil ştiau,  iar cei care lucrau la bar nu aveau cum să nu observe flăcările din privirile Ei,  cum se îmbujora la faţă asemenea unei fetişcane virgine atunci când EL intra pe uşă.

 

A trecut un an.

 

Ea era dispusă pentru a lăsa totul şi să plece cu El. 

Oriunde.  

Nu mai conta averea,  statutul social,  viaţa de om înstărit.   Ar fi renunţat la tot,  nu conta.

La un moment dat,  cine ştie cum,  poate într-un moment al adevărului, au realizat că este imposibilă o relaţie.   

Dar ştiau că au nevoie unul de altul. 

Ceea ce era între ei depăşea orice poate fi imaginat de un om care nu este îndrăgostit şi care nu a trăit o poveste asemănătoare. 

 

Au pus la cale un fel de plan.  O înţelegere disperată. 

Să îşi continue amândoi viaţa aşa cum este,  dar să păstreze relaţia lor de iubire.  Acolo,  ascunsă,  ştiută doar de ei.   De fapt,  nici ei nu ştiau ce să facă. Improvizau.

Nu puteau fi împreună dar nici nu se puteau despărţi.   Erau prinşi ca într-un laţ,  erau dependenţi unul de celălalt. 

Ştiau că nu este bine,  că nu era ceva corect,  dar nu se putea altfel.

 

1994 a fost de rău augur,  ea a pierdut locaţia,  restructurări,  rechinii au văzut potenţialul locului şi i-au reziliat contractul. 

Totul s-a terminat.    A vândut tot ceea ce putea fi vândut,  el şi-a luat sculele de acolo.   

Ea a rămas să se ocupe de afacerea cu transporturile, El era tot la serviciul lui.

 

În 1995 el s-a însurat cu prietena. 

Au făcut nuntă mare,  aşa cum se făcea pe vremea aceea, cu 400 de invitaţi.  

Iar Ea şi cu soţul ei le-au fost naşi de cununie.    

 

Ca om însurat era mult mai complicat să se întâlnească cu Ea,  dar tot făceau amor.   Nu la fel de des,  dar cel puţin odată pe săptămână tot reuşeau.

Iar asta a fost de bine pentru el,  mai aleas în perioada când nevasta era gravidă,  apoi tânără mămică neinteresată de sex.    Poate că soţia a ştiut,  poate că nu a ştiut de ei. 

Şi acum sunt împreună.   Au un băiat mare care este la casa lui.  

 

Pe la 50+ de ani,  ea a intrat la menopauză.

Amorul nu a mai fost aşa cum fusese până atunci.

A încercat,  a făcut tot ceea ce o femeie poate să facă pentru a-şi satisface amantul. 

Şi chiar ştia,  era o naturală cu mintea deschisă pentru orice fel de sex.   

Însă a dispărut pasiunea aceea tributară hormonilor care ne controlează trupul şi mintea.

Iar asta a pus capăt îndrăgostelii de foc.

 

Iubirea a rămas. 

 

Nu mai era cu mult sex.   Se transformase în ceva mult mai profund.

Îşi împărtăşeau secretele,  îşi spuneau tot ceea ce nimeni altcineva nu ar fi putut să afle. 

Se mai ajutau cu bani unul pe altul.  Plângeau unul pe umărul celuilalt atunci când le era greu.   

El când mai bea ceva şi avea chef de sex,  se ducea la ea. 

Iar ea îl rezolva.   Ştia ce-i place şi pentru ce vine la ea.   Chiar dacă nu mai avea libido,  iubirea pentru el era acolo,  în suflet. 

Nu-l putea lăsa aşa.  O făcea doar pentru plăcerea lui. 

 

46 + 30 de ani = 76 ani. 

Atât are acum EA.

 

Nu mai ştiu cum a fost.  

După anii 2000 nici eu, nici el,  nu i-am mai rostit numele  Ei.  

El nu a mai spus,  eu nu am mai întrebat.   Am respectat tăcerile.

Pe Ea nu am mai văzut-o niciodată după aceea,  în noul mileniu.   

Cred că dacă ar fi să o revăd,  probabil că nici nu aş şti că este Ea.

Vârsta schimbă felul cum arătăm.  

 

Dar nici nu aş vrea să ştiu.   Prefer să mi-o aduc aminte aşa cum era atunci,  cu pletele acelea învolburate.

 

În final,  toată lumea a fost bine.  

Ea a avut ocazia de a trăi o poveste intensă de amor la o vârstă complicată.  

ULTIMA ei iubire pe acest pământ. 

 

El a putut să iubească şi să fie iubit de o femeie adevărată,  aşa cum niciodată după aceea nu a mai avut parte.

Soţul Ei  a putut să îşi păstreze nevasta.    Nu pentru că ar fi fost de neînlocuit,  ci doaraşa  prin jocurile întâmplărilor vieţii. 

Dacă nu era EL,  poate că EA ar fi găsit pe altul cu care ar fi plecat în lume.   Cine ar putea să ştie?  

 

Nici nu ştiu dacă este o poveste tristă. 

Sau dacă este una despre morală.  Ori doar de viaţa. 

 

O să-mi fac curaj într-o zi şi la un pahar de palincă o să pun întrebările acelea grele.

"Măi,  ce mai face ...EA...?   Ce mai ştii?   Mai trăieşte?    

 

Şi dacă aflu, o să adaug un final aceastei poveşti de amor.

 

 

 

 

Edited January 29 by Aluna