Istoria echipamentelor audio

RUMcajZ · May 10, 2024

Articole şi discuţii despre aparatură audio care a însemnat ceva pentru istoria muzicii

RUMcajZ · May 10, 2024

EMI TG12345

Abbey Road Studios

Povestea uneia dintre cele mai celebre console de mixaj ale tururor timpurilor.

Studiourile devin celebre datorită clientelei lor.

Abbey Road va fi întotdeauna inseparabil de The Beatles în istorie, dar studiourile Abbey Road și întreaga structură de sprijin EMI își merită propriul credit nu doar ca un loc care a produs înregistrări cu un sunet extraordinar de-a lungul multor decenii, ci și ca o infrastructură care a hrănit ingineri, tehnicieni, producători; oameni care au cercetat, inventat, construit echipamente și dezvoltat tehnici care încă stabilesc un punct de referință pentru înregistrarea contemporană a sunetului.

0. Puţină istorie

Putem citi despre metodele de înregistrare ciudate și adesea reglementate, concepute în primele patru decenii de existență pentru muzica clasică și stilurile "serioase" de muzică, impuse generației "pop" din anii '60. Putem zâmbi la imaginile cu bărbați în halate albe, ingineri în costum și cravată și manageri care au cerut ca totul să fie făcut ca la carte, adesea lent să se adapteze la schimbările în înregistrarea pe mai multe piste cerute de noii copii pop.

"La sunetul tobei lui Ringo, am vrut să mut microfonul mai aproape de toba de bas. Ei bine, nu ni s-a permis. Am fost prins punând microfonul la aproximativ cinci centimetri de toba de bas și am fost mustrat. Am spus: "Uite, acesta este sunetul de tobă de bas pe care îl avem și nu vrem să ne atingem de el". Așa că mi s-a trimis o scrisoare, de la unul dintre băieții din biroul de pe coridor, prin care îmi dădea permisiunea - doar la sesiunile Beatles - să pun microfonul la cinci centimetri de tobă".

Geoff Emerick.

Întotdeauna a existat o metodă în spatele a ceea ce putea părea dogmatic. Aveau un standard de respectat.

Noile echipamente sau metode erau supuse unor teste riguroase și erau ignorate sau reproiectate și reconstruite pentru a fi folosite într-un scop.

Deși inginerii își proiectau și construiau frecvent propriile echipamente, nu se opuneau acceptării unor echipamente din exterior dacă simțeau că acestea puteau face treaba mai bine. De asemenea, trebuie amintit faptul că o mare parte din aceste echipamente externe au venit din Germania după război, când mulți dintre membrii conducerii și ai personalului ar fi putut avea motive întemeiate pentru a nu dori să accepte aceste echipamente.

Acest lucru a dus la o moștenire de înregistrări care încă sună fantastic în formatul lor original, dar care pot fi, de asemenea, remasterizate și pot șterge pe jos cu multe dintre cele produse de echipamentele și metodele de astăzi. Sistemul a asigurat, de asemenea, că toate benzile masterizate au fost înregistrate și păstrate în condiții optime, astfel încât moștenirea muncii artiștilor EMI a fost păstrată pentru generațiile viitoare și pentru remasterizări în orice nou format pe care industria ne spune că este mai bun.

Deși se vorbește mult despre latura experimentală a înregistrărilor și a metodelor de producție ale trupei The Beatles, aceasta trebuie pusă în contextul în care ei au fost printre primii artiști din istorie care au avut timp și bani pentru a experimenta. Adevărata moștenire a albumului Abbey Road constă în frumusețea sunetului creat.

Istoria Abbey Road

În 1930, Columbia Gramophone Company a cumpărat casa georgiană din Abbey Road nr. 3 din St. John Wood, Londra, împreună cu o parte din grădinile de la nr. 5, pentru a construi un set de studiouri de înregistrări.

Fațada clădirii georgiene principale, construită în 1831, a fost curățată, dar lăsată în mare parte neschimbată, pentru a se integra în ceea ce a fost, și încă mai este, una dintre cele mai prestigioase zone din Londra. Casa a fost transformată în birouri, dar cea mai mare parte a zonei de lucru va fi construită ascunsă în spate, într-un nou bloc de legătură construit în grădinile acum extinse. La final, clădirile urmau să găzduiască 3 studiouri, camere de masterizare, ateliere, săli de ascultare și un garaj pentru o unitate mobilă, probabil prima de acest fel. Aceasta a fost distrusă ulterior de un incendiu în timpul războiului. Timp de peste 30 de ani, șoferul unităților a fost un domn cu numele minunat de Harry Hands.

Inițial, toate echipamentele inițiale de înregistrare trebuiau să fie licențiate de la Western Electric, care deținea numeroase brevete pentru tehnologia disponibilă la acea vreme, astfel că a fost înființat un departament de cercetare cu Alan Blumlein și doi asistenți, R E Holman și H A M Clarke, pentru a proiecta noi echipamente, evitându-se astfel plățile mari către compania americană.

1932 - Înainte de apariția aparatului de înregistrat pe bandă, sunetul era înregistrat direct pe un disc de ceară. Sistemul masiv de amplificatoare DEM (de mai sus), construit în jurul unei triode Marconi de un sfert de kilowatt, a fost utilizat pentru a acționa capul de tăiere al înregistratorului cu bobină mobilă

În timpul războiului, serviciile de informații britanice au devenit confuze din cauza mișcărilor aparent rapide ale lui Hitler dintr-un capăt în altul al Germaniei, deoarece acesta a fost auzit făcând emisiuni radio de înaltă calitate din toate părțile țării.

În 1946, o echipă de ingineri audio din Marea Britanie și America, printre care se număra și Berth Jones de la Abbey Road, a călătorit în Germania pentru a studia un sistem de înregistrare pe bandă magnetică. Dezvoltat pentru spargerea codurilor pentru armata germană, un exemplar al acestui aparat se afla printre echipamentele capturate spre sfârșitul războiului. Acest lucru a dus la dezvoltarea în 1947 a seriei de aparate de bandă EMI BTR pentru EMI și BBC. Ca și cum ar fi vrut să pună propria lor amprentă pe această invenție germană, i s-a dat numele de "British Tape Machine" sau BTR, pe scurt.

Până la mijlocul anilor '50, Studio Two devenise domeniul "middle of the road" și Pop al instalației. Camera de control de la etaj adăpostea un pupitru mono EMI RS1 cu un egalizator cu două benzi, de tip Pultec, pe fiecare dintre cele opt intrări ale sale - spre deosebire de egalizatorul clasic care se găsea în celelalte studiouri - cu puncte fixe de inflexiune la 5 kHz și 100 Hz. Avea o trimitere - SEND- pentru efect (ecou) pe fiecare intrare, întoarcere -RETURN- , un Vu metru de nivel de vârf (peak) și un singur Vu Metru principal de ieşire (RMS).

În anii '50, studiourile foloseau o consolă EMI cu patru intrări, numită RS 39, care era alimentată de patru microfoane cu bobină mobilă, construite în interiorul studioului, de obicei de tip HB1C.

În 1952, studiourile au achiziționat primele microfoane cu condensator Neumann care au intrat în țară de la F.W.Bauch.

În 1954 a fost introdus limiterul construit pe lămpi, RS114

Introdus în 1951, EMI RS56 Universal Tone Control, cunoscut și sub numele de Curve Bender, a fost versiunea EMI a egalizatorului american Pultec.

Un egalizator stereo cu trei benzi cu frecvențe centrale reglabile, câștig și tăiere de +/- 12dB și Q variabil. Folosește Telefunken V72a și V74 pe intrări și ieșiri pe filtre pasive.

"Ca și în cazul multor echipamente de la Abbey Road, Curve Bender părea să fie proiectat mai mult cu gândul la muzica clasică. Din toate punctele de vedere, totuși, era invidiat de concurenții noștri britanici, dar ce frecvențe ciudate de funcționare. - 32, 64, 128, 256, 256, 512, 1.024, 2.048, 4.098, 8.192 etc. Erau montate în rackurile din camera de montaj și îmi amintesc că Malcom Davies se plângea cu amărăciune că nu era de mare folos atunci când încerca să egaleze sunetul unei imprimări americane pentru lansarea în Marea Britanie." spunea Malcom Addey în 1978.

Seria de console EMI REDD

În 1956, la Abbey Road a fost introdusă seria de console REDD, prima dintre ele fiind ciudat numită "REDD 1". Aceasta încorpora șase intrări, patru folosite pentru două perechi de microfoane împerecheate și două injecții mono.

Două dintre aceste pupitre au fost construite, unul pentru Abbey Road și unul pentru înregistrările clasice la Kingsway Hall.

Acestea au fost primele echipamente EMI care au fost construite pentru stereo.

REDD avea frecvență fixă pentru reducerea sau amplificarea frecvențelor joase și de înalte, iar frecvența centrală era setată prin alegerea a două module externe de conectare, unul numit "clasic" și altul "pop".

Până în 1958, eforturile de proiectare ale lui Len Page de la Abbey Road și Peter Burkowitz de la EMI Electrola din Germania Köln au produs Redd 17, o consolă care seamănă cu stilul și dispunerea de bază a pupitrelor moderne. Avea zece intrări, două perechi fiind configurate pentru perechi stereo de microfoane, încorporând suma și diferența, "spreaders" și "shufflers" pe aceste canale. REDD 37 folosea preamplificatoare germane Siemens V72s adaptate pentru a schimba impedanța la standardul EMI de 200 ohmi.

La mijlocul anului 1963, REDD 37 din Studioul Trei a fost înlocuit cu noul REDD 51 Desk.

REDD 51 folosea un preamplificator REDD47 construit de EMI în locul amplificatorului Siemens V72S care fusese folosit pe pupitrele anterioare. În ianuarie 1964, Redd 37 din Studio Two a fost de asemenea înlocuit cu un REDD 51 Studio one a păstrat REDD 37 pentru restul anilor 1960.

Atunci când tranzistorii au început să înlocuiască lămpile, EMI a fost în prima linie, dezvoltând cu resurse proprii pupitre de mixaj "solid-state". Primul dintre acestea a fost instalat în Studio Two Control Room în weekendul de 23 noiembrie 1968.

În 1968, introducerea înregistrărilor pe opt piste și creșterea experimentelor sonore ale trupei The Beatles și ale altor artiști revoluționari a necesitat extinderea funcţionalităţilor consolelor REDD.37 și REDD.51 ale studiourilor Abbey Road.

Acest lucru a necesitat un nou pupitru.

Numele consolei a fost TG12345, TG fiind un acronim pentru The Gramophone Company.

Proiectată de fostul inginer șef Mike Batchelor din 1968 până în jurul anului 1974, seria "TG12345" a devenit ultima dintre pupitrele de studio proiectate exclusiv de EMI.

Acestea erau mult mai mari decât consolele REDD și aveau mult mai multe caracteristici, inclusiv de trei ori mai multe intrări de microfon și compresor/limitator pe fiecare canal.

Mirek Stiles, de la Abbey Road, aprofundează informațiile despre pupitru, prezentând opt puncte principale despre această consolă iconică.

1. Proiectarea unei noi console de mixaj

Introducerea înregistrării pe opt piste la sfârșitul anilor '60 a împins capacitățile tehnice ale pupitrelor REDD originale până la limită.

S-a decis ca o nouă generație de pupitre să fie proiectată în urma unui efort comun între inginerii de înregistrare de la Abbey Road și Laboratoarele Centrale de Cercetare (CRL) din cadrul fabricilor EMI Hayes.

Amplificatorul de microfon REDD.47 de la Chandler Limited este o recreare a amplificatoarelor de linie cu valve originale utilizate în celebrele și rarele console de înregistrare EMI REDD.51 ale studiourilor Abbey Road Studios, în perioada 1959-1968.

2. Consola prototip TG timpurie

Primul prototip de consolă (foto de mai jos) a fost instalat în camera experimentală de la Abbey Road (Room 65) la începutul verii anului 1968.

Acest lucru a permis inginerilor de înregistrări să se aclimatizeze la noul flux de lucru înainte de a fi instalat într-un studio de lucru. În timpul perioadei în care pupitrul a fost instalat în camera 65, microfoane duplicate au fost adesea amplasate în Studio Two și alimentate direct la consola TG, astfel încât înregistrările să poată fi comparate cu pupitrul REDD obișnuit.

3. Numele

TG era un acronim pentru The Gramophone Company, o aluzie la zilele de dinainte de EMI, din anii 1920.

The Gramophone Company a fuzionat cu Columbia Records în anii 1930 pentru a forma EMI (Electric and Musical Industries), dar loialitatea față de The Gramophone Company a rămas atât de mare încât angajații au devenit cunoscuți sub numele de

TG men. Numele TG a fost folosit pe multe modele în deceniul următor.

4. Probleme inițiale cu The TG Desk

Majoritatea membrilor echipei de ingineri au fost impresionați de cât de curat suna pupitrul TG, deși acest lucru nu a venit fără un set de probleme noi.

Geoff Emerick, inginerul de înregistrări al trupei Beatles, avea să comenteze că era practic imposibil să obțină același sunet de tobe și chitară cu care el și trupa se obișnuiseră.

Pur și simplu nu era posibil să obții aceeași distorsiune armonică caldă pe care o obții de la pupitrul cu lămpi prin intermediul pupitrului cu tranzistori.

Pupitrul TG oferea un sunet mai fin și mai suav.

Geoff Emerick în teste la Abbey Road asistat de Paul McCartney.

5. Designer la EMI - Mike Bachelor

Lucrările la acest pupitru de mixaj au început în 1967.

Inginerii de la Abbey Road au comunicat echipei de cercetare și dezvoltare de la Hayes ce așteptări aveau de la noul pupitru.

Designul tehnic al pupitrului poate fi atribuit în mare parte geniului designerului EMI Mike Bachelor.

în afară de creșterea masivă a numărului de canale și de piste, pupitrul avea diverse alte inovații care îl făceau să fie cu ani lumină înaintea oricărui alt pupitru cunoscut din acea perioadă, inclusiv un Limitator/Compresor pe fiecare canal.

Aceasta este norma în zilele noastre, dar era ceva nemaiauzit la acea vreme.

Nu ar fi nerezonabil să îl descriem pe Mike Bachelor ca fiind Godfather consolei de mixaj moderne, alți ingineri legendari, precum Rupert Neve, atribuindu-i adesea lui Mike o influență majoră.

În față - Bill Livy și Mike Bachelor. În spate - Francis Thompson, Chris Buchanan și Len Page. Poză din Abbey Road LAB în jurul anului 1974.

6. Masa de mixaj "Abbey Road"

Ultimul album al trupei The Beatles a fost înregistrat și mixat pe primul pupitru transistorizat construit de EMI - TG12345.

Sunetul albumului Abbey Road a avut un sunet mai fin și mai detaliat, spre deosebire de albumele anterioare, care au fost înregistrate pe pupitre REDD cu lămpi.

7. Proiecte care au folosit consola TG

Pupitrul TG 12345 Mk I a fost folosit nu numai la Abbey Road, ci și la mai multe înregistrări solo ale trupei Beatles. Albumul Instant Karma al lui John Lennon a fost înregistrat și mixat în întregime pe acest pupitru, la fel ca și o mare parte din albumul Sentimental Journey al lui Ringo. Unele sesiuni pentru albumul lui Paul McCartney au folosit, de asemenea, pupitrul, iar Maybe I'm Amazed și Every Night au fost ambele înregistrate și mixate în întregime pe TG. Albumul clasic All Things Must Pass al lui George Harrison a fost, de asemenea, în mare parte un produs al TG.

Paul McCartney făcând mici ajustări pe TG 12345 Console

8. Ce s-a întâmplat cu prima consola TG?

După ce a fost scos din uz la Abbey Road, pupitrul a fost donat unei școli din nordul Londrei, care l-a folosit pentru a înregistra seminarii.

Odată ce nu a mai fost necesar, pupitrul a fost aruncat, din păcate, alături de grămezi mari de moloz. Un inginer de întreținere a magnetofoanelor de la școală a salvat ce a putut de sub dărâmături, deoarece îi plăcea aspectul butoanelor.

Se presupune că părțile supraviețuitoare ale pupitrului au fost schimbate cu un aparat de bandă digitală ADAT, proprietarul nefiind, evident, conștient de istoria și valoarea pupitrului. Modulele supraviețuitoare ale pupitrului se află în prezent în proprietate privată.

Fiecare pupitru TG are un caracter distinctiv, fiecare producând un sunet ușor diferit de cel al celuilalt.

Poate că acesta este motivul pentru care Mk.IV folosit pentru înregistrarea The Dark Side of the Moon s-a vândut la licitație pentru aproximativ 1,4 milioane de lire sterline!

Consola EMI TG12345 a trecut prin patru variante și a fost prima consolă de înregistrare cu semiconductori fabricată de EMI. Consolele TG, în diferite configurații, au fost folosite în Studio 3 din 1970 până la sfârșitul anului 1974, în Studio 2 din 1969 până la mijlocul anului 1983 și în Studio 1 din 1970 până în martie 1984. Noua tehnologie a fost proiectată nu în mod special pentru calitatea sunetului, ci pentru a putea construi o consolă de o asemenea dimensiune încât să satisfacă cerințele numărului tot mai mare de piste și a facilităților la bord cerute de noua generație de artiști pop și rock.

Primul pupitru, Mk I, a fost instalat la sfârșitul anului 1968 și a fost utilizat pe ultimul album înregistrat de Beatles, "Abbey Road". Pupitrele Mk I au fost urmate la scurt timp de versiuni modificate, până la două console TG12345 Mk IV, una dintre ele instalată în Studio Three în decembrie 1971. Trei ani mai târziu, în noiembrie 1974, aceasta a fost mutată în Studio One, până când a fost scoasă din uz în decembrie 1983.

EMI TG12345 Mk.III on Abbey Road Studio 3, with Steve Lake

MK2

Inginerul John Kurlander înregistrează o sesiune în Abbey Road Studio 1 folosind un TG Mk4. Imagini prin amabilitatea lui Brian Gibson. www.tgmixers.co.uk

Dark Side of the Moon.

Alan Parsons și-a început cariera ca inginer la studiourile EMI și în scurt timp a lucrat la albumul Beatle din 1969, Abbey Road. Probabil că cea mai durabilă activitate a sa a fost cea de inginer la albumul The Dark Side of the Moon al trupei Pink Floyd, după ce anterior fusese inginer la Atom Heart Mother. Albumul a fost înregistrat într-un total de 38 de zile în studio, întinse pe parcursul a șapte luni. Fiind un inginer angajat, în afară de impulsul pentru carieră, Alan Parsons a primit salariul normal de inginer, de 35 de lire sterline pe săptămână, pentru realizarea albumului.

Echipamentul utilizat.

Consola EMI TG Mark IV.

Studer A80 cu 16 piste.

Piesele inițiale au fost înregistrate la 15 ips pe bandă de 2", non-Dolby. Pentru a avea mai multe piste disponibile, piesele au fost transferate pe un al doilea Studer 16 piste, de data aceasta cu Dolby A.

Bas - Deși un amplificator Hi-watt a fost montat în zona studioului pentru Roger Waters, și ecranat, nu a fost folosit de fapt un microfon. În schimb, basul a fost trecut printr-un DI și apoi comprimat prin intermediul unui Fairchild Limiter.

Fairchild a fost folosit, de asemenea, pentru voce și, uneori, în mixaj. Dave Gilmour a folosit amplificare Hi-Watt DR103 de 100 de wați prin boxe WEM Super Starfinder 200 cu difuzoare Fane Crescendo 4×12". Set up-ul a fost în mare parte cu microfoane închise. Alte echipamente au inclus : Un Bison Echorec II, o versiune cu tranzistori de silicon a lui Dallas Arbiter Fuzz Face, un Colorsound Powerboost și un Univox Uni-Vibe.

Toate întârzierile înregistrate suplimentar pe album au fost realizate cu aparate de bandă.

Aproape toată reverberația a fost produsă cu o singură placă EMT.

Egalizare suplimentară de contur cu EMI "Curvebender".

The End

Anii 70 au fost un creuzet, un laborator în care muzica a evoluat, totul bazat pe echipamentele audio cu care artiştii au reuşit să creeze Muzică. Consola de mixaj TG a fost un deschizător de drumuri, pe aceasta s-a făcut pionieratul ingineriei de sunet, de aici a plecat modelul standard pe care acum toţi inginerii de sunet îl recunosc. Fără ingeniozitatea inginerilor şi deschiderea unor mari muzicieni, aceste console nu ştiu când ar fi apărut.

Însă la fel ca-n viaţă, aparatura trebuie să ţină pasul cu cerinţele. Odată stabilite stadardele moderne de înregistrare, curând au devenit necesare şi mai multe canale şi mai multe funcţionalităţi. Artiştii au devenit mai pretenţioşi, iar tehnica i-a urmat.

EMI - Consola Neve
Având în vedere numărul tot mai mare de piese solicitate de producătorii și muzicienii de muzică pop, consolele de înregistrare au crescut în dimensiune până la punctul în care s-a considerat că designul TG era pur și simplu prea mare pentru Studio 3. În 1974, EMI a decis o politică de înlocuire a propriilor pupitre TG din studiourile sale din întreaga lume cu noi console Neve, proiectate în urma consultării cu inginerii săi. Comanda inițială a fost de șase pupitre, cinci pentru export și unul pentru studioul 3 de la Abbey Road. Toate urmau să aibă 36 de intrări și 24 de ieșiri.