Franta

[User Anonim 05]

https://www.digi24.ro/amphtml/stiri/externe/ue/arma-secreta-a-lui-marine-le-pen-de-ce-trei-infrangeri-in-alegeri-nu-i-au-oprit-ascensiunea-nu-are-nevoie-ca-franta-sa-o-iubeasca-3945221

 

https://www.romania-actualitati.ro/stiri/in-lume/marine-le-pen-noua-presedinta-a-frontului-national-francez-id20881.html

 

https://www.euronews.com/my-europe/2026/09/14/le-pen-vows-to-put-french-citizens-first-tackle-housing-and-cost-of-living-crisis-at-first

 

[User Anonim 05]

https://www.digi24.ro/amphtml/stiri/externe/cand-au-loc-alegerile-prezidentiale-din-franta-ultimul-mandat-al-lui-emmanuel-macron-se-incheie-pe-13-mai-2027-3842363

Alegătorii francezi se vor prezenta la urne pentru a alege un nou președinte pe 18 aprilie și pe 2 mai anul viitor

[User Anonim 05]

https://www.romania-actualitati.ro/stiri/in-lume/franta-e-gata-sa-participe-la-apararea-tarilor-din-golf-si-a-iordaniei-id224490.html

Franţa e gata să participe la apărarea ţărilor din Golf şi a Iordaniei

[Tomaso]

Ceva foarte rău se întmplă acum în Franţa.

[Tomaso]

Protestele de liceu din Franța, începute la sfârșitul lui septembrie 2026 în regiunea Parisului, s-au extins național și au degenerat pe alocuri în incendii, agresiuni asupra personalului și ciocniri cu poliția.

Un val  care a atins sute de licee, cu violență concentrată în câteva orașe.

 

 

Mișcarea vizează lycée-urile (clasele finale, elevi de 15–18 ani).

Ministerul Educației și Interiorul au raportat circa 338–400 de licee afectate marți–miercuri, din aproximativ 3.700.

Joi dimineața, surse polițienești vorbeau de peste 340 de acțiuni și 169 de blocaje; unele bilanțuri de securitate au urcat spre 900 de acțiuni sau incidente pe parcursul zilei.

Circa 30 de campusuri universitare au fost și ele blocate.

 

Arestările au crescut rapid: 164 pe 28 septembrie, circa 440 marți, 625 miercuri (majoritatea minori), peste 600 până la prânz joi, fără Paris.

Miercuri au fost răniți 83 de polițiști și jandarmi.

De la începutul mișcării, Ministerul Educației a numărat peste 100, apoi circa 159 de elevi și membri ai personalului răniți, inclusiv un elev care și-a pierdut parțial folosirea unei mâini.

În Île-de-France, autoritățile regionale au estimat pagube de peste un milion de euro și zeci de porți sau sasuri avariate.

 

Incendii la Nantes, holul Lycée Nelson-Mandela a fost distrus după ce un foc de tomberon s-a extins, iar ușile de sticlă ale liceului Talensac au ars; prefectura a vorbit de incendii la trei stabilimente din oraș.

BBC a semnalat și un incendiu la intrarea unui liceu din Rouen. La Marseille, la Saint-Exupéry, un grup a obligat pompierii să abandoneze o autospecială și a incendiat-o; la Victor Hugo, un director a fost stropit cu benzină.

În rest, predomină tomberoane, baricade și mobilier urban aprinse în fața școlilor, plus proiectile și mortiere artizanale. Au existat și relatări despre aruncarea de acid clorhidric spre forțele de ordine.

 

Revendicările oficiale ale sindicatelor de elevi (în special USL) sunt lipsa de profesori și de înlocuitori, clase supraaglomerate, orare încărcate și clădiri degradate — prefabricate înghețate iarna și supraîncălzite vara, în unele suburbii menționate și condiții insalubre. Mișcarea a coincis cu greve ale funcționarilor publici și cu prezentarea bugetului pe 2027, așteptat cu tăieri de cheltuieli, ceea ce a amplificat tensiunea politică.

 

Guvernul (prim-ministrul Sébastien Lecornu, ministrul de Interne Laurent Nuñez, președintele Macron) recunoaște că nemulțumirile privind mijloacele sunt reale, dar spune că nu justifică violența.

Macron a condamnat agresiunile asupra profesorilor și polițiștilor. Opoziția de stânga dură, în special La France Insoumise a lui Jean-Luc Mélenchon, a acuzat o reprimare excesivă și a cerut „mâinile jos de pe tineret”; executivul și o parte a presei acuză la rândul lor instrumentalizarea mișcării și apeluri la degradări circulate pe rețele.

 

Poliția intervine: sute de arestări pe zi, gaze lacrimogene, bastoane, celule de criză la Matignon.

Imaginile virale — pompieri alungați, autospecială aprinsă, grupuri care țin o stradă minute în șir — arată momente în care efectivele sunt depășite numeric sau se retrag tactic ca să nu escaladeze într-o mulțime de minori.

 

Doctrina franceză de ordine publică tinde adesea să disperseze pe etape, nu să golească imediat fiecare blocaj.

Asta lasă ferestre în care tomberoanele ard și circulă clipuri, în timp ce bilanțul de arestări crește în spate.

 

Un protest de elevi pe tema resurselor școlare, extins la sute de licee, care în mai multe orașe (Marsilia, Nantes, Lille, Toulouse, suburbii pariziene) a trecut în vandalism, incendii locale și agresiuni.

[Tomaso]

 

[User Anonim 05]

Tomaso pare ca la Revoluție 1989

[Tomaso]

Pentru a înțelege ce se întâmplă, trebuie să ne întoarcem cu treizeci și cinci de ani în urmă.

 

Zidul cade. Occidentul crede că a câștigat Istoria.

Fukuyama anunță sfârșitul conflictelor ideologice, iar o generație de lideri europeni trage o concluzie nebună: națiunile, frontierele, culturile, toate astea aparțin trecutului. Viitorul e un mare piață fără chip, gestionată de experți, tratate și comisii pe care nimeni nu le-a ales.

 

Maastricht în 1992. Euro. Dezindustrializarea asumatã, pentru că totul se poate produce în China și că uzinele sunt demodate. Imigrația de masă ridicată la rang de politică, fără să se ceară vreodată părerea popoarelor. Și când popoarele spun nu, cum s-a întâmplat în 2005 la referendumul privind Constituția europeană, se trece peste și se pune Parlamentul să voteze același lucru trei ani mai târziu.

 

Între timp, în universități, o altă mașinărie funcționează. O ideologie care îi învață pe copii că civilizația lor e vinovată, că istoria lor e o rușine, că meritul e o opresiune și că ordinea e o violență. Iese din campusuri, colonizează media, administrațiile, marile companii. Asta numește Elon „virusul mental woke”.

Rezultatul îl avem sub ochi. O clasă conducătoare deconectată de realitate, care vorbește la Davos și nu mai știe să vorbească la Lorient. Un stat obez care ia totul și nu mai protejează nimic. O datorie care explodează. Servicii publice care se prăbușesc. Și o parte a tineretului care filmează râzând un pompier în timp ce arde.

Asta e culminarea proiectului globalist. Și acum, trei ieșiri.

 

Prima e 1984. Sistemul simte că pierde controlul, așa că strânge șurubul. Identitate digitală obligatorie, monedă digitală a băncii centrale, cenzură pe rețele în numele luptei împotriva dezinformării, supraveghere algoritmică a fiecărui schimb. Nu se rezolvă nicio problemă de fond, se interzice pur și simplu să se vorbească despre ele. E calea pe care Bruxelles-ul o pregătește deja cu DSA. Un ordin fără libertate.

 

A doua e libanizarea. Sistemul nu mai reușește nici măcar să controleze. Statul se retrage bucată cu bucată. Cartiere întregi trec sub alte legi. Spitalele se închid, poliția nu mai vine, electricitatea devine incertă, comunitățile se înarmează și se retrag în ele însele. Țara nu moare dintr-o lovitură, se fragmentează. Libanul era Elveția Orientului Mijlociu. A fost de ajuns câțiva ani.

 

A treia e revenirea. Întoarcerea ordinii. Uniunea Europeană așa cum o știm se dezintegrează, națiunile își recapătă suveranitatea și vine vremea socotelilor. Un Nürnberg al comunismului și al tuturor celor care au dus acest continent în zid cu bună știință.

 

Și cred că această a treia cale e cu mult cea mai probabilă. Dintr-un motiv simplu pe care nimeni nu vrea să-l vadă.

 

Franța e o putere nucleară. Are submarine purtătoare de rachete, aproape trei sute de focoase, un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Statele Unite nu vor lăsa niciodată un arsenal ca ăsta să cadă în mâinile haosului total. Niciodată. Washingtonul poate tolera o Franță slabă, o Franță arogantă, o Franță care dă lecții. Nu va tolera niciodată o Franță libanizată cu bomba atomică.

Asta înseamnă că scenariul haosului total are un plafon. Există un punct dincolo de care cea mai mare putere a lumii va interveni, într-un fel sau altul, pentru ca ordinea să revină. Și America de azi nu mai e cea a lui Obama. E cea care a decis să distrugă virusul mental woke. Cu Elon, care reușește tot ce întreprinde. Rachetele reutilizabile, mașinile electrice, Starlink, preluarea Twitterului pe care toată lumea o considera imposibilă. El nu vorbește, el execută.

În față, ce avem? Inteligență falsă. Apariția inteligenței. Macron e întruchiparea perfectă: un produs de comunicare. Scoate-i consilierii, elementele de limbaj, punerile în scenă și nu mai rămâne nimeni. Pune-l în fața unei table albe cu o problemă reală de rezolvat și n-ar ști nici măcar pe unde să înceapă. Un sistem întreg condus de oameni care știu să pară, și niciunul care știe să facă.

 

Acest sistem se ține pe iluzie. Iar iluziile se prăbușesc întotdeauna.

Deci da, am speranță. Cred că toată această fraudă se va prăbuși. Și cred că imediat după, va veni o renaștere. Cea a constructorilor, a inginerilor, a antreprenorilor, a oamenilor care se ridică dimineața să construiască. A celor care fac, nu a celor care par.

Europa s-a ridicat deja din cenușă. După Roma, după ciumă, după două războaie mondiale. O va face din nou.

Și de data asta, vom fi acolo să o reconstruim.

 

 

 

 

 

Vreau să-mi prezint scuzele, în numele francezilor, pentru că am dat naștere French Theory (care a dat naștere celei mai mari mizerii ideologice: wokismul).

Noi am oferit lumii pe Descartes, Pascal, Tocqueville. Și apoi, în ruinele intelectuale ale după-68, noi am oferit Foucault, Derrida, Deleuze. Trei bărbați străluciți care au fabricat, în eleganța limbii noastre, arma ideologică care paralizează astăzi Occidentul.

 

Trebuie să înțelegem ce au făcut ei. Foucault a învățat că adevărul nu există, că nu există decât relații de putere deghizate în cunoaștere. Că știința, rațiunea, justiția, instituția medicală, școala, închisoarea, sexualitatea, totul nu este decât o punere în scenă a dominației. Derrida a învățat că textele nu au un sens stabil, că orice semnifiant alunecă, că orice lectură este o trădare, că autorul este mort și că cititorul domnește. Deleuze a învățat că trebuie să preferăm rizomul copacului, nomadul sedentarului, dorința legii, devenirea ființei, diferența identității.

 

Luat izolat, acestea sunt teze discutabile. Combinat, exportat, vulgarizat, ele formează un sistem. Și acest sistem este un venin.

Căci iată ce s-a întâmplat. Aceste texte, ilizibile în Franța, au traversat Atlanticul. Departamentele de la Yale, Berkeley, Columbia le-au absorbit în anii 80. Acolo au găsit un teren care nu exista la noi: puritanismul american, culpa sa rasială, obsesia sa identitară. French Theory s-a căsătorit cu acest substrat, iar copilul acestei căsătorii se numește wokism.

 

Judith Butler îl citește pe Foucault și inventează genul performativ.

Edward Said îl citește pe Foucault și inventează post-colonialismul academic.

Kimberlé Crenshaw moștenește cadrul și inventează intersecționalitatea.

 

La fiecare pas, matricea este franceză: nu există adevăr, există doar putere, deci orice ierarhie este suspectă, orice instituție este opresivă, orice normă este violență, orice identitate este construită deci negociabilă, orice majoritate este vinovată.

Iată cum trei filozofi parizieni, care probabil nu și-au imaginat niciodată consecințele lor practice, au furnizat software-ul de exploatare unei întregi generații de activiști, de birocrați universitari, de directori de resurse umane, de jurnaliști, de legislatori. Iată cum am obținut o civilizație care nu mai știe să spună dacă o femeie este o femeie, dacă propria sa istorie merită să fie apărată, dacă meritul există, dacă adevărul se distinge de opinie.

 

Este o mizerie dintr-un motiv simplu, și trebuie spus calm.

O civilizație stă în picioare pe trei piloni: credința că există un adevăr accesibil rațiunii, credința că există un bine distinct de rău, credința că există un moștenire de transmis. French Theory a întreprins să dinamiteze cele trei. Nu din răutate. Din joc intelectual, din fascinație pentru suspiciune, din ură față de burghezie care i-a hrănit. Dar rezultatul este acolo. O generație întreagă a învățat să deconstruiască și nu a învățat niciodată să construiască. O generație întreagă știe să suspecteze și nu mai știe să admire. O generație întreagă vede puterea peste tot și frumusețea nicăieri.

 

Mă scuz pentru că noi, francezii, avem o responsabilitate particulară. Este limba noastră, universitățile noastre, editorii noștri, prestigiul nostru care au dat acestui nihilism ambalajul său chic. Fără legitimitatea Sorbonnei și a Vincennes-ului, aceste idei nu ar fi traversat niciodată oceanul. Noi am exportat dubiul ca alții exportă arme.

 

Ceea ce se construiește acum, în Silicon Valley, în laboratoarele de IA, în startup-uri, în ateliere, în toate locurile unde oamenii mai fabrică lucruri în loc să le deconstruiască, este răspunsul. O civilizație se reconstruiește de către constructori, nu de către comentatori. De către cei care cred că adevărul există și că merită să ne dedicăm lui. De către cei care asumă o ierarhie a frumosului, a adevăratului, a bunului și care nu au rușine să o transmită.

Atunci, scuze. Și la treabă.

[Tomaso]

 

 

Cât de drăguţ,  lumini stroboscopice..

Din astea pot să fac şi eu.

[Tomaso]

Există un rău francez despre care se vorbește prea puțin. Nu este datoria, nici impozitele, nici măcar birocrația. Este ceea ce toate acestea au sfârșit prin a produce în minți: o mentalitate de prăjitură fixă.

În 1965, antropologul George Foster studiază societăți țărănești și descrie ceea ce el numește „imaginea binelui limitat”. În aceste societăți, tot ceea ce are valoare (pământ, bogăție, statut, chiar și sănătatea) este perceput ca existând în cantitate finită. Dacă vecinul tău câștigă ceva, înseamnă neapărat că ți l-a luat ție. Succesul altora devine o amenințare, iar gelozia devine o formă de raționalitate.

Șaizeci de ani mai târziu, aceasta este Franța.

Îl văd peste tot. La salariați, la funcționari publici, la antreprenori și chiar la oameni de dreapta care se cred liberali. De îndată ce o tranzacție nu este perfect echilibrată și imediată, oamenii se simt amenințați. Se negociază fiecare firimitură ca și cum ar fi ultima. Se suspectează pe cel care reușește. Se protejează renta proprie în loc să se creeze valoare.

Nu este un defect moral. Este o adaptare rațională la un mediu fără creștere.

Când cheltuiala publică atinge aproape 57 % din PIB, când fiecare proiect trece prin zece ghișee, când înființarea unei întreprinderi este un parcurs plin de obstacole și concedierea un proces, prăjitura abia dacă crește. Iar când prăjitura nu crește, singura cale de a avea mai mult este să iei partea cuiva. Politica devine un război al redistribuirii. Dialogul social devine o relație de forțe. Economia devine un joc cu sumă zero.

Cercetătorii au măsurat-o. Stefanie Stantcheva și coautorii săi de la Harvard au arătat că gândirea cu sumă zero este strâns legată de experiența mobilității: oamenii ale căror familii au cunoscut puține ascensiuni sociale văd lumea ca pe o prăjitură fixă. Benjamin Friedman o formulase încă din 2005 în The Moral Consequences of Economic Growth: societățile în creștere devin mai tolerante, mai deschise, mai generoase; societățile stagnante devin rancuniere, închise, obsedate de împărțire.

Acum, priviți Silicon Valley.

Acolo, nimeni nu se luptă pentru o parte din prăjitură. Se inventează una nouă. Paul Graham numește asta „the pie fallacy”: eroarea de a crede că bogăția este o cantitate fixă pe care ne-o împărțim, în loc să o creăm. Când se naște Google, nu ia nimic nimănui: face să apară sute de miliarde de valoare care nu existau. Peter Thiel merge mai departe: „competition is for losers”. Cei mai buni nu se bat pentru o piață existentă, ci creează una.

De aceea, la San Francisco, se prezintă oameni pe care nu-i cunoști, se ajută concurenți, se investește în necunoscuți. Nu este naivitate. Este consecința logică a unei lumi cu sumă pozitivă: dacă prăjitura crește, succesul altora îți este și ție de folos.

Adevărata dramă franceză nu este că suntem săraci. Este că am devenit săraci mental. Un stat prea greu nu a încetinit doar creșterea, ci a modelat o psihologie colectivă a penuriei. Și această psihologie se autoîntreține: cu cât mai puțin credem că prăjitura poate crește, cu atât mai puțin încercăm s-o facem să crească.

Ieșirea nu este în primul rând fiscală. Este mentală. Trebuie să reînvățăm că se poate câștiga fără ca cineva să piardă.

A construi în loc să redistribuim. A face prăjitura să crească în loc să ne înjunghiem pentru firimituri.

Acesta este lupta generației noastre.

@ același autor

[User Anonim 05]

https://m.ebihoreanul.ro/stiri/atac-cibernetic-fara-precedent-in-franta-hackerii-au-incalzit-frigiderele-din-sute-de-supermarketuri-pana-la-50-de-grade-tone-de-alimente-au-fost-aruncate-205756.html

 

https://stirileprotv.ro/stiri/ilikeit/cum-a-fost-posibil-atacul-cibernetic-asupra-frigiderelor-din-franta-mii-de-frigidere-din-europa-sunt-conectate-la-internet.html

Editat Octombrie 13 de user_trust

[Tomaso]

Către fiecare american și către toți cei care privesc Franța arzând de peste hotare:

Nu învinuiți poporul francez pentru asta.

Noi nu am cerut-o niciodată. Nu am votat niciodată pentru ea. Și singura dată când ni s-a cerut clar, am spus nu.

Iată cifrele pe care presa voastră nu vi le va arăta.

70% dintre francezi spun că sunt prea mulți imigranți în Franța astăzi.
79% vor o politică de imigrare mai dură.
77% nu sunt de acord cu bilanțul guvernului în privința imigrației.
83% vor ca infractorii străini și străinii șomeri de lungă durată să fie trimiși acasă.
Și nu, nu e doar o chestie de bătrâni. 69% dintre francezii de 18-24 de ani susțin suspendarea imigrației legale pentru trei ani.
Asta nu e o extremă. Asta e poporul francez.
În 2005, ni s-a pus întrebarea dacă vrem Constituția Europeană. 55% au votat nu. Trei ani mai târziu, politicienii noștri au adoptat același text sub alt nume, prin parlament, fără să ne mai întrebe vreodată.

Asta e Franța modernă într-o singură propoziție. Poporul spune nu. Elita o face oricum.

Deci cine e responsabil? Politicienii care ne-au mințit. O clasă de lideri formați în aceleași școli, aceleași forumuri, aceleași rețele, loiali unii altora înainte de a fi loiali națiunilor lor.

În 2017, la Harvard, Klaus Schwab, fondatorul Forumului Economic Mondial, s-a lăudat cu programul său Young Global Leaders în patru cuvinte: „Pătrundem în cabinete.” A adăugat că e adevărat în Franța. Emmanuel Macron a fost unul dintre Young Global Leaders ai lui.

E același proiect la Bruxelles cu Ursula von der Leyen și la Paris cu Macron. Frontierele tratate ca un obstacol. Națiunile tratate ca niște relicve. Popoarele tratate ca o problemă de gestionat.

 

Ce vedeți în Franța nu e poporul francez care eșuează. E sfârșitul proiectului globalist, un vis abject, cvasicomunist, al unei lumi conduse de planificatori nealeși. Se prăbușește peste tot în Europa deodată, iar Vestul trebuie să taie acest cancer înainte să ia cu el restul corpului.

 

Popoarele Europei nu vor asta. Nu au vrut niciodată.

Deci când vedeți primăriile noastre arzând, nu spuneți „francezii au ales asta”.

Francezii n-au ales niciodată asta.

Au fost siliți s-o accepte.

Dacă ești francez și ești de acord, repostează asta ca lumea să audă de la noi.

 

Dacă ești american, privește-ne cu atenție. Apoi alege diferit pe 3 noiembrie.

[Tomaso]

 

Probabil ai văzut videoclipul.
O tânără franțuzoaică în Paris, în lacrimi, implorând hoții să se oprească. „De ce faceți asta? Nu asta reprezintă noi.”

Unele conturi o ridiculizează. „A votat pentru asta.”

 

Eu nu o fac.

Pentru că ceea ce vezi pe fața ei nu este prostie. Este o boală care a infectat întregul Vest, și are un nume: empatie sinucigașă.

 

Termenul vine de la Gad Saad, un om de știință în comportament evolutiv la Universitatea Concordia din Montreal.
Un bărbat care a fugit din războiul civil libanez în copilărie și care știe cum arată o societate când se destramă.

Noua sa carte, Empatie sinucigașă: Murind să fii bun, este continuarea cărții Mintea parazitară.

 

Autor articolului este acest francez:   

 

Iată teza și de ce ne privește pe fiecare dintre noi.

Empatia este unul dintre cele mai bune lucruri ale noastre. S-a dezvoltat dintr-un motiv: pentru a avea grijă de copiii noștri, de rudele noastre, de tribul nostru.

Era calibrată pentru o lume în care oamenii pentru care simțeai erau cei din jurul tău, iar empatia venea întotdeauna însoțită de contragreutate: instinctul de a-ți proteja ai tăi și de a recunoaște o amenințare.

 

Empatia sinucigașă este ceea ce se întâmplă când acel mecanism dă greș. Când se declanșează asupra țintelor greșite, în cantități greșite, fără frână. Când simțim mai mult pentru criminal decât pentru victima lui. Mai mult pentru străinul care încalcă regulile decât pentru cetățeanul care le respectă. Mai mult pentru cât de compătimiți părem decât pentru ceea ce produce de fapt compasiunea noastră.

 

De unde vine? Patru straturi.

 

În primul rând, biologia.

Empatia este un reflector, așa cum a spus-o psihologul Paul Bloom. Iluminează o singură față din fața ta și lasă totul în întuneric. Migrantul plângând pe barcă este vizibil. Mii de viitoare victime ale unui sistem spart sunt statistici. Un reflector este un instrument groaznic pentru a conduce o țară.

 

În al doilea rând, propria noastră civilizație.

Vestul este civilizația care a pus victima în centrul moralității sale. Creștinismul ne-a învățat să avem grijă de străin, de sărac, de slab. A fost una dintre cele mai mari revoluții morale din istorie. Dar ruptă de cealaltă jumătate – justiție, responsabilitate, datoria de a-ți proteja ai tăi – se transformă în altceva.

 

În al treilea rând, ideologia.

În Mintea parazitară, Saad a descris patogeni ideatici, idei care deturnează raționamentul nostru. Empatia sinucigașă este echivalentul emoțional: o ideologie care deturnează compasiunea noastră. Împarte lumea în opresori și victime, apoi cere empatie nelimitată pentru oricine se califică drept victimă, indiferent ce face.

 

În al patrulea rând, statutul.

În epoca rețelelor sociale, empatia a devenit un spectacol. Postarea „refugiați bineveniți” nu costă nimic și câștigă aplauze.

Factura ajunge la altcineva: clasa muncitoare, suburbiile, femeile care merg pe jos acasă noaptea.

Rezultatele sunt peste tot. Criminali tratați ca victime ale societății. Agresiuni sexuale comise de migranți întâmpinate cu pedepse blânde. Autoapărarea etichetată ca agresiune. Granițele tratate ca cruzime. Concluzia lui Saad este simplă: o societate moare când preferă să afișeze toleranță infinită decât să-și folosească instinctul de supraviețuire.

 

Acum partea pe care o adaug eu însumi și pe care puțini îndrăznesc s-o spună.

În medie, femeile au scoruri mai mari decât bărbații la măsurătorile empatiei. Este una dintre cele mai consistente descoperiri în psihologie, peste culturi, și are un sens evolutiv perfect: pentru cea mai mare parte a istoriei umane, supraviețuirea copiilor depindea de ea. Este o putere.

 

Dar înseamnă că o ideologie care armează empatia va lovi femeile mai tare.

Și datele o arată: țară după țară, femeile tinere s-au deplasat brusc la stânga bărbaților tineri, mai ales în privința imigrației.

 

Aici bărbații au o responsabilitate.

Nu să ridiculizeze.

Nu să țină prelegeri.

Nu să spună „a meritat”.

 

Empatia a avut întotdeauna nevoie de o contragreutate, iar acea contragreutate era instinctul protector: cel care trasează linii, spune nu și stă între amenințare și oamenii pe care îi iubește.  Bărbații au abandonat acel rol. Li s-a spus că este toxic, iar mulți au crezut. Așa că au rămas tăcuți la masa de seară, la serviciu, cu partenerele, surorile, fiicele și prietenele lor.

 

Bărbații trebuie să aibă această conversație, sincer și cu respect: compasiunea care nu poate spune nu nu este compasiune. Este capitulare.
Și primele care plătesc pentru asta sunt femeile.

Multe femei înțeleg asta deja mai bine decât oricine. Unele dintre cele mai curajoase voci în această luptă sunt femei, tocmai pentru că ele sunt primele care simt pericolul pe stradă.

 

O civilizație se sprijină pe un echilibru: compasiune și forță, deschidere și granițe, milă și justiție. Când o parte înghite cealaltă, fundațiile se crapă.

Ceea ce vedem în Europa este ceea ce se întâmplă când empatia nu mai are contragreutate.

Privește din nou la acea tânără. Nu este inamicul. Este ceea ce a făcut această ideologie dintr-o generație căreia i s-a spus că bunătatea va fi de ajuns.

Treaba noastră este să ne asigurăm că ea este ultima generație care trebuie să învețe asta în felul ăsta.

 

 

[Infinix]

Slava Ucraini, varianta franceza

https://www.facebook.com/share/r/1MJqRcXNWa/

[Tomaso]

„Au venit pregătiți. Aveau adresele primăriilor. Aveau adresele proprietarilor de magazine evreiești. Pe o stradă din Marsilia, toate afacerile deținute de evrei au fost date foc. Afacerile conduse de musulmani nu au fost.”

(jurnalist francez Paul Amar)

 

Poate a venim momentul să se răspund cu foc de voie în mulţime. 

 

Bagu-mi pl în  palestina lor şi în gaza şi în burka mămicilor lor. 

[Tomaso]

 

 

Pe bune!?!?!

 

Nu am niciun dubiu, trebuie  striviţi ca nişte gândaci.  

Micţionez pe dreptul lor la viaţă.

[Tomaso]

Daaaa!!!!!

 

 

 

Mă rog,  merge şi invers. 

Important este să se rezolve problema.   

 

[Tomaso]

 

 

Unde este voinţă este şi putinţă.

Așa a procedat marele Napoleon Bonaparte cu revoltații.

Doar zic.

 

 

 

[Tomaso]

 

În loc de ghiulea au băgat cuie şi alte obiecte metalice mici. 

 

Eh .. vise      

[Tomaso]

Nişte studenţi care manifestează pentru condiţii mai bune în licee

 

[Tomaso]

Citate din clasici   

 

„Dacă tratezi mulțimea cu bunătate, aceste creaturi se cred invulnerabile; dacă spânzuri câțiva, se satură de joc și devin atât de supuse și umile pe cât ar trebui să fie.” - Napoleon Bonaparte

[Tomaso]

[marin]

Sunt din America ăia care au pus mesajul ăla. Evreii din Europa nu îi interesează ce e în țările unde sunt ei. E manipulare mesajul ăla.

 

https://x.com/IsraelWarRoom/about

Editat Octombrie 18 de marin

[Tomaso]

Este umor fin. 

Îi urmăresc de mult timp. 

 

Fac mişto de francezi

[marin]

Îți spun eu ce efect au glumele astea - evreii din Europa își șterg toate conturile și toate pozele și își fac alte conturi cu alte nume și pun poze fără ei sau modificate ca să nu poată fi recunoscuți sau făcute la distanță.

 

Așa pot ține legătura cu alții care ăia știu ale cui sunt conturile.

 

Antisemitismul în Europa e maxim de când a început războiul în Gaza.

 

Nu mai trebuie și alții să facă glume pentru ei că următorul lucru pentru evreii din Europa e să plece toți în America.

 

Nu vor în est că se duceau și în est.

Editat Octombrie 18 de marin