Tomaso Postat Martie 28 Autor Postat Martie 28 UE impune României să îşi distrugă producţia de energie electrică bazată pe cărbune. Închiderea termocentralelor pe cărbune (lignit și huilă) este o obligație asumată de România prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) și aliniată la obiectivele UE de decarbonizare (Green Deal, ETS – sistemul de comercializare a emisiilor). Nu este o impunere unilaterală a UE, ci un angajament voluntar al României în schimbul miliardelor de euro din fonduri europene (inclusiv PNRR și Fondul pentru Tranziție Justă). Termenul oficial de renunțare completă la cărbune este 2032, dar cu etape intermediare stricte. România a negociat cu Comisia Europeană prelungiri pentru a evita riscuri majore: În octombrie 2025, UE a acceptat menținerea în funcțiune a cinci grupuri (capacitate totală ~2,6 GW): trei până la sfârșitul lui 2029 și două până în august 2026. Totuși, închiderea unor capacități continuă ireversibil: recent (27 martie 2026), grupul 4 de la Turceni (283 MW) a fost scos definitiv din licență și deconectat. Guvernul a emis o Ordonanță de Urgență (OUG) care elimină „închiderea pe hârtie” prin reducerea parțială a puterii instalate – acum producerea de energie pe cărbune este interzisă explicit, licențele nu se mai pot prelungi și Ministerul Energiei poate cere retragerea lor. Scopul: protejarea fondurilor PNRR (riscul de pierdere a 1-1,8 miliarde euro dacă jaloanele nu sunt îndeplinite ireversibil). Capacități vizate inițial: ~1.755 MW până la finele 2025 (din Complexul Energetic Oltenia – Rovinari, Turceni, Craiova etc., plus CET Govora și altele). Unele s-au închis deja parțial (ex. Rovinari 3, Turceni 7 în anii anteriori). Cum afectează România – efecte negative principale Securitate energetică și prețuri la energie Cărbunele asigura ~10% din producția de electricitate și funcționa ca bază stabilă (baseload). Închiderea prematură, fără alternative gata (centrale pe gaze CCGT de la Turceni/Ișalnița, parcuri fotovoltaice, stocare), ar fi creat riscuri de blackout iarna și creșteri de prețuri (dependență de importuri). Ministerul Energiei a avertizat explicit că fără prelungiri ar fi fost „cel mai negru scenariu”. Extinderile negociate au evitat asta temporar, dar tranziția lentă menține presiunea. Impact social și economic local Zone monoindustriale puternic afectate: Gorj (Oltenia – Rovinari, Turceni), Vâlcea (Govora – sute de concedieri), Hunedoara/Valea Jiului. Exemple concrete: La termocentrala din Râmnicu Vâlcea, ~700 din 900 de angajați au fost sau vor fi disponibilizați. Complexul Energetic Oltenia a redus masiv personalul prin restructurare. Pierderi de mii de locuri de muncă directe + lanțuri (minerit, transport). Economii locale (șomaj, migrație, falimente mici) suferă „monoșoc”. UE oferă fonduri de tranziție pentru recalificare și proiecte alternative, dar implementarea lor este lentă și nu compensează imediat efectul concedierilor. Costuri și subvenții Sectorul cărbunelui a primit subvenții masive în ultimii ani. Închiderea implică costuri de ecologizare a carierelor și conservare/dezafectare. Dacă alternativele (gaze + regenerabile) întârzie, facturile la energie cresc pe termen scurt. Efecte pozitive Acces la fonduri UE: România a primit miliarde (ajutor de stat 2,6 mld. euro pentru CE Oltenia + PNRR) exact pentru a înlocui cărbunele cu gaze, fotovoltaice, eolian și nuclear (extindere Cernavodă). Acestea creează locuri de muncă noi în energie verde și reduc dependența pe termen lung. Mediu și sănătate: Reducere drastică a emisiilor de CO₂, particule, NOx – poluarea din Oltenia era una dintre cele mai mari din UE. Beneficii pe sănătate publică și aliniere la ținte climatice (România a redus deja mult emisiile). Modernizare energetică: Pe termen lung, mixul (nuclear 25%+ , regenerabile + gaze de tranziție) devine mai rezilient și sustenabil. Închiderea termocentralelor afectează România semnificativ pe termen scurt: riscuri la energie ieftină și stabilă, pierderi de locuri de muncă în regiuni vulnerabile și costuri sociale-economice locale. Guvernul a obținut flexibilitate de la UE tocmai pentru a evita blackout-uri și penalități, dar presiunea rămâne – închiderea ireversibilă continuă (cum s-a văzut recent la Turceni 4), iar România şi-a asumat să accelereze proiectele de înlocuire. Pe termen mediu-lung, tranziția aduce fonduri europene, dar succesul depinde de viteza implementării alternativelor. Ignorăm baza ideologică discutabilă a Green Deal şi ne concentrăm pe ceea ce se întâmpă efectiv. Există un echilibru delicat între obligațiile climatice europene și securitatea națională în furnizarea de energie. Situația evoluează rapid prin negocieri continue cu Bruxelles-ul, dar, aşa cum arată situaţia în acest moment, cu criza bugetară, cu nesustenabilitatea finanţării cheltuielilor de funcţionare a statului, putem anticipa în mod logic că pe termen scurt şi mediu (adică până 5-10 ani) în România va creşte preţul energiei şi va apărea riscul de sincopă în furnizarea energiei. Adică întreruperi în vârf de sarcină şi black out. În România există vârfuri de consum care depăşesc 10.000 Gw/h. Producţia în lipsa termocentralelor pe cărbune nu va trece de 3000-4000 Gw/h. Varianta optimistă. Hidrocentralele pe timp de vară nu au capacitate atât de mare, nu pot uzina apă cât ar trebui, mai ales dacă lacurile sunt la un nivel redus, iar câteva hidrocentrale sunt - aşa se afirmă - în reparaţie capitală. "Energia verde" este sublimă, minunată, extraorinară, dar imprevizibilă. Dacă bate sau nu bate vântul, dacă sunt sau nu sunt nori, toate acestea nu consitutuie o sursă alternativă fiabilă. Nu produc energie la o apăsare de buton, aşa cum ar trebui în caz de salt mare a consumului. Atomocentrala de la Cernavodă are capacitate limitată şi sunt slabe speranţe, aşa cum arată situaţia actuală, să producă suficientă energie electrică pentru a susţine consumul în vârf de sarcină. Importul de electricitate este limitat de capacităţile tehnice ale infrastructurii de import. Maxim 3500Gw/h. Asta presupunând că totul funcţionează impecabil. Aşadar, în cazul unui vârf de sarcină de 10.000Gw/h producţia internă ar fi de maxim 4000Gw/h (scenariul ultra optimist). Presupunem că putem importa la maxim de capacitate şi adăugăm 3500Gw/h. Rezultă că vor fi 7500Gw/h şi o lipsă de 2500Gw/h. Sistemul va ceda. Nu va putea susţine vârful de sarcină. În concluzie, închiderea termocentralelor pe cărbune este o gravă eroare de strategie. Una care va provoca mult rău cetăţenilor români şi economiei. Politicienii care decid incapacitarea ţării prin asemenea măsuri bazate doar pe nişte premize ideologice, provoacă pierderi şi duc România de la un statut de independenţă energetică la unul de dependenţă şi incertitudine. Nu este doar iresponsabilitate, este o distrugere asumată cu bună ştiinţă la solicitarea Uniunii Europene. Tomaso 28 Martie 2026
Tomaso Postat Mai 2 Autor Postat Mai 2 Antonio Gramsci (1891–1937) a fost un filosof, teoretician marxist, jurnalist și politician italian, unul dintre cei mai importanți gânditori marxiști ai secolului XX. Născut în Sardinia, într-o familie săracă, a suferit de la naștere de probleme grave de sănătate (gibozitate). A studiat la Universitatea din Torino, unde s-a implicat în mișcarea socialistă. A fost cofondator al Partidului Comunist Italian (PCI) în 1921. Ales deputat în 1924, a fost arestat de regimul fascist al lui Mussolini în 1926 și condamnat la 20 de ani de închisoare. A murit în 1937, la scurt timp după eliberare, din cauza condițiilor grele de detenție. În închisoare a scris celebrele Caiete din închisoare (Quaderni del carcere), opera sa fundamentală. Gramsci a dezvoltat marxismul clasic, adaptându-l la realitățile societăților occidentale dezvoltate. Principalele sale contribuții: Hegemonia culturală Conceptul său cel mai cunoscut. El susține că clasa dominantă (burghezia) nu își menține puterea doar prin forță economică sau represiune de stat („hegemonie politică”), ci mai ales prin controlul asupra culturii, educației, mass-media și valorilor societății. Astfel, valorile burgheze devin „bun simț” (sensus communis) acceptat de mase. Războiul de poziție vs. Războiul de mișcare În Rusia (țară înapoiată) a funcționat „războiul de mișcare” (revoluție directă, frontală). În Occidentul avansat este nevoie de războiul de poziție: o luptă lungă, culturală și ideologică pentru cucerirea hegemoniei înainte de preluarea puterii politice. Intelectualii organici Fiecare clasă socială își creează propriii intelectuali (nu doar academicieni, ci și jurnaliști, profesori, artiști, activiști). Clasa muncitoare are nevoie de intelectuali organici care să elaboreze o contra-hegemonie culturală. Statul integral și societatea civilă Statul nu este doar guvern + aparat represiv, ci include și societatea civilă (școli, biserică, sindicate, mass-media). Revoluția trebuie să cucerească mai întâi societatea civilă. Istoricism absolut și critică a determinismului economic Gramsci respinge varianta rigidă a marxismului („baza economică determină tot”). El subliniază rolul activ al culturii, al voinței politice și al „blocului istoric” (alianța dintre clase și idei). Ceea ce vedem mai sus reprezintă un plan de acțiune. Să analizăm mai în profunzime, având ca referință ideile acestui gânditor marxist. De ce? Pentru că gândirea lui Gramsci a avut o influență enormă asupra: Noii Stângi occidentale (anii ’60–’70) Studiilor culturale (Cultural Studies) Teoriilor despre media și ideologie Strategiilor politice ale partidelor de stânga din Europa Mulți văd în conceptul de hegemonie culturală o cheie de înțelegere a modului în care se mențin puterile dominante astăzi, chiar și fără dictatură deschisă. Pe scurt, Gramsci a mutat accentul marxismului de la fabrică la cultură și de la revoluția violentă la lupta pentru mințile oamenilor. Există o corelație clară și frecvent discutată – mai ales de critici conservatori sau anti-globaliști – între conceptele lui Antonio Gramsci și modul în care funcționează agenda multor ONG-uri finanțate de Open Society Foundations (OSF) ale lui George Soros, precum și de rețelele neo-marxiste mai largi. Nu este o legătură directă, explicită sau asumată de Soros însuși (el se revendică de la Karl Popper și de la ideea de „societate deschisă”, nu de la marxism), ci una strategică și funcțională: metodele de acțiune coincid surprinzător de bine cu „traseul” imaginat de Gramsci. Să analizăm punct cu punct ideile acestea în corelație cu metodele de acțiune ale lui Soros și adepților săi: 1. Hegemonia culturală (cel mai cunoscut concept gramscian) Gramsci susține că burghezia își menține puterea nu doar prin forță economică sau represiune, ci prin controlul culturii, educației, mass-media și valorilor, astfel încât ideologia sa devine „bun simț” (sensus communis) acceptat chiar de masele dominate. Corelație cu Soros/OSF: Open Society Foundations au alocat zeci de miliarde de dolari (peste 32 de miliarde de la înființare) pentru finanțarea de ONG-uri, think-tank-uri, jurnaliști, universități, organizații de media și activiști care promovează un set coerent de valori progresiste: multiculturalismul radical, migrația nelimitată ca „drept uman”, justiția socială bazată pe identitate (rasă, gen, orientare sexuală), reforme penale „blânde”, educație „anti-rasistă”/DEI (Diversity, Equity, Inclusion) etc. Criticii (de la Heritage Foundation la analiști independenți) văd aici exact crearea unei noi hegemonii culturale: valorile „woke”/neo-marxiste nu mai sunt contestate ca ideologie, ci devin „normalitate” morală și „bun simț” în universități, media mainstream, corporații și instituții internaționale. 2. Războiul de poziție vs. războiul de mișcare În Occidentul avansat, Gramsci spunea că revoluția directă (războiul de mișcare, ca în Rusia) e imposibilă. Este nevoie de un război de poziție lung, cultural și ideologic – cucerirea treptată a societății civile înainte de puterea politică. Corelație: Aceasta este cea mai evidentă paralelă. Soros nu finanțează partide revoluționare sau lovituri de stat, ci o rețea vastă de ONG-uri care operează lent, pe decenii, în interiorul instituțiilor occidentale. Strategia „long march through the institutions” (atribuită lui Rudi Dutschke, dar inspirată direct din Gramsci) se vede clar: finanțări pentru reforme treptate în educație, justiție, migrație, media. Rezultatul dorit (conform criticilor) este slăbirea statului-națiune tradițional și a valorilor conservatoare fără o confruntare frontală. 3. Intelectualii organici Fiecare clasă își creează intelectualii săi (nu doar academicieni, ci jurnaliști, artiști, activiști) care elaborează contra-hegemonia. Corelație: OSF finanțează masiv „intelectuali organici” ai stângii progresiste: activiști Black Lives Matter, organizații de gen (transgenderism, feminism radical), jurnaliști independenți, profesori de „studii critice”, think-tank-uri precum Center for American Progress etc. Aceștia nu sunt „clasa muncitoare” clasică, ci un nou bloc istoric bazat pe identități opresate (rasă, gen, migrație). Ei produc narațiuni care devin dominante în universități și media. 4. Statul integral și societatea civilă Statul = guvern + aparat represiv + societatea civilă (școli, biserică, sindicate, mass-media). Revoluția trebuie să cucerească mai întâi societatea civilă. Corelație: OSF se definește explicit prin construirea și întărirea societății civile ca instrument principal. Finanțează mii de ONG-uri care acționează ca „brațe” ale statului integral gramscian: reformă educațională, control asupra narativelor media, campanii pentru „drepturi” care erodează suveranitatea națională. În țări ca Ungaria sau România, acest lucru a generat reacții violente exact pentru că pare o preluare a societății civile de către o agendă externă. 5. Istoricism absolut și critică a determinismului economic Gramsci respinge marxismul rigid (baza economică determină tot) și pune accent pe cultură, voință politică, bloc istoric. Corelație: Neo-marxiștii (inspirați de Școala de la Frankfurt și continuând cu teoria critică contemporană) au abandonat de mult clasa muncitoare și lupta economică clasică. Focusul este pe superstructură culturală („woke capitalism”). Soros, deși capitalist, critică „capitalismul gangster” și finanțează exact aceste cauze culturale/identitare, nu sindicate sau naționalizări. Rezultatul: un „bloc istoric” nou – alianță între capital globalist, stânga culturală și birocrație internațională. Nu este o „conspirație”, ci o convergență strategică Soros însuși nu citează Gramsci și se opune explicit marxismului (a contribuit la prăbușirea comunismului în Est prin finanțarea societății civile anti-sovietice). Filosofia sa este popperiană (societate deschisă, pluralism, anti-dogmă). Dar efectul practic al finanțărilor sale coincide cu playbook-ul gramscian: transformarea valorilor occidentale prin societatea civilă, fără revoluție violentă. Mulți neo-marxiști (Critical Race Theory, gender studies, postcolonialism) beneficiază indirect sau direct de aceste fonduri, chiar dacă Soros nu este „neo-marxist” ideologic. Criticii de dreapta văd aici o împlinire practică a gramscianismului („Cultural Marxism” ca termen polemic). Susținătorii lui Soros văd doar promovarea drepturilor omului și a democrației liberale. Realitatea este că strategia funcționează exact cum a descris Gramsci: cucerirea culturii precede (și face posibilă) schimbarea politică profundă. În concluzie, ideile lui Gramsci bifează perfect traseul observat în ultimii 30 de ani. Fie că e intenționat sau emergent, rețeaua Soros+ONG-uri+neo-marxiști a aplicat cu succes rețeta gramsciană în Occident: război de poziție cultural prin societatea civilă. Diferența e că, spre deosebire de 1917, „revoluția” nu mai are nevoie de tancuri – are nevoie de granturi, curricule universitare și narative media. Să mergem și mai mult către originea acestor idei pentru a putea să le înțelegem geneza, cum au luat naștere. ———————— Pentru ceea ce urmează scris mai jos - idei extrase din materialul sursă notat la final În închisorile fasciste italiene, Antonio Gramsci s-a confruntat cu un paradox. De ce consimt muncitorii la un sistem care îi exploatează? Teoria tradițională a puterii răspunde: „Poliția și armata îi silesc pe oameni să se supună”. Dar Gramsci a înțeles. Puterea cu adevărat puternică este invizibilă. Ea se ascunde în cotidian – școli, media, religie, familie – și convinge oamenii că „așa este firescul”. Gramsci a numit asta „hegemonie culturală”. Clasa dominantă nu obține „consimțământul spontan” al maselor prin violență, ci prin leadership intelectual și moral. Ea răspândește, prin educație și presă, o poveste care face interesele unei clase să pară „interesele națiunii întregi”. Nucleul acestei teorii este conceptul de „stat integral”. Statul este totalitatea societății politice (poliție, armată) și a societății civile (școli, biserici, media). Dispozitivele de violență stau în spate, dar funcția cotidiană aparține societății civile, care produce consimțământ. Cheia pentru a descifra mecanismul psihologic al acestui consimțământ este distincția dintre „bunul-simț comun” și „bunul-simț bun”. „Bunul-simț comun” este acea percepție a realității necritică, impregnată de viziunea lumii a clasei dominante sub forma unor tradiții sau zicale vechi de ani. „Salariul nu crește din cauza crizei economice, deci n-avem ce-i face”; „Cineva care e hărțuit are și el o parte din vină” – astfel de credințe susțin consimțământul la dominație din interior. În schimb, „bunul-simț bun” este înțelepciunea critică și practică născută din experiența muncii și a vieții de zi cu zi. „E absurd să fii punctual și să faci ore suplimentare neplătite”; „Când muncești cinci zile pe săptămână cu normă întreagă și tot ai insecuritate financiară”. Acestea sunt încă fragmentare, dar contrazic în esență logica dominației. Hegemonia este procesul prin care acest „bun-simț bun” este înăbușit în interiorul „bunului-simț comun”, determinând oamenii să acționeze în continuare pe baza unei conștiințe contradictorii. Aici intervine strategia lui Gramsci. Distincția dintre „războiul de manevră” și „războiul de poziții”. Un război de manevră, precum Revoluția Rusă, este eficient doar în societăți unde societatea civilă este subdezvoltată și statul se bazează pe violență goală. În Europa de Vest, societatea civilă (școli, media, biserici etc.) funcționează solid, iar în prezent, funcția ei lucrează zilnic în direcția producerii consimțământului față de clasa dominantă. Ce este necesar este „războiul de poziții”. O luptă pe termen lung pentru a cuceri, unul câte unul, bastioanele societății civile – educație, media, religie, cultură. Aceasta nu este despre alegeri sau greve, ci despre organizarea „bunului-simț bun” al oamenilor și construirea unui nou „bun-simț comun” prin activități culturale. Neoliberalismul modern este un exemplu perfect al acestei teorii. Principiul pieței a răspândit în lume „bunul-simț comun” că „competiția este singurul principiu rațional”. Oamenii nu mai sunt cetățeni, ci „antreprenori responsabili pentru ei înșiși”, simțind șomajul sau sărăcia ca pe un eșec personal. Ideea în sine că „nu există alte alternative” reprezintă victoria hegemoniei. Era digitală a rafinat această structură și mai mult. Algoritmii funcționează ca „noi intelectuali organici”. Învață interesele și anxietățile noastre și, prin prezentarea unei realități personalizate, produc consimțământ automat. Bulele de filtrare divizează masele și împiedică formarea unei „voi naționale comune”. Dar există speranță. Gramsci a vorbit despre posibilitatea unei „hegemonii contra”. Așa cum clasa dominantă are intelectuali organici proprii (manageri, tehnicieni, jurnaliști), clasa subordonată trebuie să-și crească propriii intelectuali organici, născuți din mase. Aceștia creează școli acolo unde nu există școli, operează media acolo unde nu există media și generează un alt limbaj care să deconstruiască bunul-simț comun existent. Aceasta este rolul „prințului modern”, adică al colectivului revoluționar. Nu simplă protestare, ci o afacere culturală care oferă societății un nou leadership moral și intelectual. În cele din urmă, locul cel mai profund al puterii nu este la baricade, ci în mintea noastră. În momentul în care o anumită ordine socială pare „de la sine înțelesă”, acea ordine a câștigat. Invers, când acel „de la sine înțeles” se clatină, istoria începe să se miște. Ceea ce Gramsci a continuat să scrie în închisoare a fost exact un instrument de gândire pentru a deconstruct acel „de la sine înțeles”. — Douglas C. Youvan (cercetător) „Arhitectura consimțământului: O analiză comprehensivă a teoriei hegemoniei culturale a lui Antonio Gramsci, a leadershipului intelectual și a structurilor de putere moderne”
Tomaso Postat Septembrie 22 Autor Postat Septembrie 22 Despre jammerul lui Georgescu. Am tot descoperit discuţii despre aparatul de bruiaj pe care anchetarorii susţin (vom vedea) că l-ar fi găsit în maşina lui CG şi am fost curios să aflu ce şi cum, despre ce anume este vorba. Iată detaliile: Aparatul în discuţie, cel din pozele prezentate în presă, este un jammer portabil cu 6 benzi, din clasa extrem de răspândită produsă în China. Detaliile vizibile confirmă asta: 6 antene detașabile etichetate numeric, 6 LED-uri de stare (1–6), 6 comutatoare DIP (câte unul pentru fiecare bandă — se poate alege exact ce vrei să blochezi), LED „charger" și stickerul „EUR" care indică varianta cu frecvențe pentru Europa. Un jammer nu previne „interceptarea" propriu-zisă (ascultarea convorbirilor), ci anulează transmisia wireless în jur: telefonul din raza de acțiune nu mai are deloc semnal, deci nu se pot face/primi apeluri și nu funcționează datele mobile; un eventual GPS-tracker montat pe mașină își pierde poziția, iar un microfon care transmite pe Wi-Fi/GSM nu mai poate trimite nimic. Dar: (1) un înregistrator care stochează local continuă să funcționeze, (2) dispozitivul este activ detectabil — emite puternic pe frecvențe licențiate, deci trădează exact prezența lui, și (3) afectează și telefoanele altor participanți la trafic, inclusiv apelurile de urgență. Riscurile penale rămân valabile pentru deținere și punere în funcțiune, nu doar pentru cumpărare. De unde se cumpără și cât costă Asia (China) — aici este sursa principală: Alibaba, Made-in-China, AliExpress și zeci de magazine specializate. Modelul din clasa celui din poză costă 40–200 USD; livrare internațională, de obicei fără întrebări din partea vânzătorului Made-in-China, SureCall SUA — paradoxal, mult mai greu de cumpărat chiar din SUA: FCC interzice vânzarea și comercializarea, cu amenzi uriașe pentru vânzători; americanii care vor așa ceva cumpără tot din Asia România/UE — nu se găsesc legal deloc; comanda din Asia trece prin vamă, unde coletul poate fi confiscat, iar deținerea rămâne infracțiune indiferent de proveniență Pentru referinţă în ceea ce priveşte preţul aparatului: https://yhxing.en.made-in-china.com/product/ZwmtJPHMahpY/China-6-Channel-6-Antennas-Portable-Handheld-Anti-Mobile-Phone-Frequency-GSM-2g-3G-4G-WiFi-GPS-Tracke-Phone-Wireless-Jammer.html
Tomaso Postat Septembrie 30 Autor Postat Septembrie 30 Azi a postat Doamna Avocat Silvia Uscov o opinie interesantă pe care o reproduc mai jos cu copy/paste. Există o paralelă interesantă între ascensiunea USR și fenomenul Călin Georgescu, nu din punct de vedere ideologic, ci din perspectiva mecanismului electoral. În 2016–2019, USR a reușit să mobilizeze un electorat tânăr, slab atașat partidelor tradiționale și atras de ideea unei schimbări profunde a modului în care se face politică. În 2019, USR-PLUS ajungea la peste 22% la europarlamentare, cu o susținere importantă în rândul tinerilor, în marile orașe și în diaspora. În 2024 vedem din nou o mobilizare puternică a tinerilor și a diasporei, de această dată în jurul lui Călin Georgescu. Ar fi însă prea simplu să spunem că „votanții USR au devenit votanți Georgescu”. Nu avem date care să demonstreze un asemenea transfer individual, iar profilurile sociologice sunt diferite. Mai interesant este că fenomenul Georgescu pare să fi trecut peste vechea împărțire a politicii românești între PSD și anti-PSD. A putut vorbi atât unor alegători care în trecut își exprimaseră nemulțumirea votând USR sau alte alternative la partidele tradiționale, cât și unor categorii populare, din orașele mici și din rural, unde PSD avusese istoric o prezență importantă. Aici cred că se află cheia. Electoratul nu se „mută” neapărat pentru că își schimbă peste noapte ideologia. Se poate muta atunci când apare cineva care redefinește conflictul politic. Dacă în anii anteriori întrebarea dominantă era „PSD sau anti-PSD?”, un candidat perceput ca outsider poate propune o altă întrebare: „sistem sau schimbare?”. În momentul acela, alegători care înainte se aflau în tabere opuse pot ajunge să voteze același candidat din motive diferite. Fostul votant USR poate căuta din nou ruptura cu sistemul; un fost votant PSD poate căuta protecție economică, reprezentare sau sentimentul că cineva vorbește pentru categorii ignorate; un tânăr aflat la primul sau al doilea vot poate să nu aibă nicio loialitate față de vechile partide. Din această perspectivă, poate că adevărata particularitate a fenomenului Georgescu nu este că a „luat electoratul” unui anumit partid, ci că a reușit să unească temporar segmente care înainte votau foarte diferit. USR demonstrase deja că un partid nou poate mobiliza rapid tineri și alegători dezamăgiți de establishment. Georgescu a arătat că această contestare poate fi extinsă social mult dincolo de electoratul urban și cu studii superioare care caracterizase ascensiunea USR. Iar asta ridică o întrebare interesantă pentru viitor. Dacă electoratul este într-adevăr mai mobil decât credem, atunci un proiect politic nou nu trebuie neapărat să „fure” votanții unui singur partid. Poate construi o coaliție electorală transversală: oameni care au votat cândva USR, oameni care au votat PSD sau PNL, foști absenteiști și generații care abia intră în electorat. Condiția este să existe o explicație comună a nemulțumirilor lor și o ofertă pe care aceste grupuri diferite să o considere credibilă. Poate că aceasta este schimbarea politică importantă a ultimilor ani: vechile electorate sunt mai puțin captive decât presupunem. Iar competiția viitoare s-ar putea să nu mai fie decisă exclusiv de cine își păstrează electoratul tradițional, ci de cine reușește să construiască o punte credibilă între oameni care până ieri votau în tabere diferite. Link la sursă. ----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Am postat un răspuns pe care vreau să-l scriu şi aici. Poate fi găsit în continuare postului Domenei Avocat. Nu mai pun link separat. Nu am fost la algerile petru preşedinte în turul 1. Auzisem de Georgescu dar pentru mine era un necunoscut căruia nu-i acordam nicio şansă. Este adevărat că în discuţiile pe care le aveam cu câţiva cunoscuţi din "Diaspora" şi alţi câţiva din ţară, aceştia îmi spuneau că votează cu el. Am ignorat atunci. Nu m-am dus la vot şi am preferat ca în acea zi să mă duc până la sârbi, la o plimbare. Eram 100% convins că va câştiga Ciolacu primul tur. Aş fi putut să pariez şi aş fi pierdut pariul. Rezultatul a fost o surpriză şi prima reacţie a fost să rămân cu gura căscată. A doua reacţie a fost să încep a da telefoane şi să pun întrebări. În zilele următoare am descoperit că foarte mulţi cunoscuţi de-ai mei au votat cu Georgescu în baza unor sentimente de frondă faţă de clasa politică. Apropiaţii mei sunt mai mult din clasa medie, mici intreprinzători, profesionişti în diferite domenii. Oameni care nu au nicio legătură cu statul. Total decuplaţi de suveica pomenilor. Ştim ceea ce a urmat şi de ce am devenit "georgişti". Ideea că alegerile au fost anulate pentru a îndepărta câştigătorul etapei pe motiv că acesta nu făcea parte din lumea lor, m-a umplut de indignare. Nu Georgescu a fost motivaţia mea. Gândul că au cutezat să ne deposedeze de principalul instrument al exercitării puterii, VOTUL, a activat şi în mine şi cred că în mulţi alţii modulul de apărarea libertăţii pe care ne-am câştigat-o în 1989. Sunt un conservator de dreapta. Mereu am fost doar aşa. Şi uite că acum susţin exact aşa cum scrii în postul de mai sus, un om pe care eu îl percep a fi conservator, chiar dacă nu atât de dreapta pe cât mi-aş dori eu. În jurul meu descopăr oameni cu credinţe diferite dar uniţi în jurul unor principii pe care noi le considerăm a fi mai importante decât ideologia. Explicația principală nu e că oamenii „s-au convertit” ideologic, ci că spațiul politic nu este un singur ax stânga–dreapta. Alegătorii din tabere diferite pot ajunge la același candidat pentru că evaluează lucruri diferite. Politica este în acest moment multidimensională. Un candidat poate fi acceptabil (sau „cel mai puțin rău”) pe dimensiuni diferite. Unii îl votează pentru economie, ordine, suveranitate, alții pentru anti-corupție, competență administrativă sau respingerea vechii clase politice, alții pentru semnalul identitar sau cultural. Când vechile partide sunt nu mai acoperă bine aceste dimensiuni, preferând a sta cramponaţi într-o paradigmă 2D, se formează coaliții eterogene. Oameni care ieri se urau politic votează același nume, dar nu din același motiv. Să ne închipuim o lume plană în care nu există decât două dimensiuni. Aceasta fiind politica românească actuală. Politicienii nu pot să perceapă că într-o a treia dimensiune se formează idei, credinţe, aşteptări. La alegeri vine momentul intersectării planului bidimensional cu un plan dintr-o altă dimensiune. Pentru cei din lumea bidimensională supriza este totală. "De unde a apărut şi ăst(i)a ?!?" "Este imposibil, ceva nu este în regulă". "Ruşii, extratereştrii, tiriboţii", explicaţii disperate, lipsite de viziune şi de cunoaşterea existenţei unei lumi dezvoltate într-o altă dimensiune pe care ei nu o cunosc şi nici nu o pot controla. Foarte des votul nu e de atașament, ci de respingere. Dacă apare un adversar comun perceput ca inacceptabil (sistemul vechi, un extremist etc.), taberele opuse se întâlnesc pe un modul tip „oricine în afară de X”. Motivele pozitive rămân diferite; coincidența e doar pe cine evită. Competența, onestitatea percepută, capacitatea de a „face treabă”, anti-sistemul generic sunt lucruri pe care le vor și stânga, și dreapta. Un candidat care proiectează aceste atribute (sau pe care fiecare tabără le proiectează asupra lui) adună voturi fără să rezolve contradicțiile programatice. Când clivajul principal trece de la stânga/dreapta la urban–rural, global–național, „sistem”–„anti-sistem” sau elite–periferie, vechile tabere se sparg. Oameni care înainte erau adversari pe tema salariilor, pensiilor sau a statului social pot fi de aceeași parte pe noul conflict — și invers. Când partidele pierd credibilitate, se votează persoana. Fiecare electorat îi atribuie candidatului calitățile pe care le caută el. De aceea același om poate fi „tehnicianul competent” pentru unii și „omul care sparge sistemul” pentru alții. Nu înseamnă că diferențele au dispărut sau că electoratele s-au unit. Înseamnă doar că votul e o alegere de compromis pe un pachet incomplet. După alegeri, coaliția se poate dezintegra imediat ce trebuie luate decizii concrete pe care taberele le citesc diferit. Exemplul vizibil şi imediat este căderea lui Nicuşor Dan la scurt timp după alegeri. Coincidența la vot nu este musai şi o coincidență de motive. O unitate doctrinară. Nici măcar vreun fenomen de contagiune mentală (în sensul descris de Gustave le Bon în Psihologia Mulţimilor) Este doar o convergență temporară pe un candidat care, pentru fiecare grup, rezolvă altă problemă — sau evită un alt rău. În WWII am asistat la un fenomen oarecum similar. Inamici doctrinari declaraţi au colaborat până la înfrângerea naziştilor. Motivele au fost diferite şi după ce totul s-a terminat cu victorie, conflictul ideologic a ieşit din stand by. Colaborarea dintre capitalismul anglo-saxon şi bolşevismul militant al sovieticilor nu a însemnat nicio clipă renunţarea la propriile ideologii. Americanii nu au devenit bolşevici şi nici sovieticii nu au trecut la capitalism doar pentru că au colaborat luptând alături contra unui inamic comun. În mod similar, aşa cum bine ai punctat în post, atunci când miza este mare, oameni cu ideologii opuse pot alege să colaboreze. Este firesc, s-a mai întâmplat.
Tomaso Postat Octombrie 5 Autor Postat Octombrie 5 Disoluţia statului social, cu date şi cifre la zi. Statul social european a fost construit pe o premisă care acum nu mai este de actualitate: că generația activă va fi suficient de numeroasă, suficient de angajată și suficient de bine plătită ca să acopere prestația generației retrase. Timp de câteva decenii premisa a ținut, pentru că piramida de vârstă era încă lată la bază (adică erau mai mulţi oameni activi care contribuiau la prestaţiile sociale ale celor inactivi), industria producea salarii impozabile în interiorul graniței, iar energia era ieftină. Articolul de față nu discută dacă modelul merită păstrat. Discută dacă economia care a rămas îl mai poate plăti la nivelul promis. Statul social european nu se finanțează din produsul intern brut luat ca abstracțiune. Se finanțează din salarii impozabile, din profituri impozabile și din contribuții pe muncă formală, încasate în interiorul graniței fiscale. La nivelul actual al prestațiilor, această bază nu mai este suficientă pentru promisiunea făcută. Nu este o problemă de voință politică și nu se rezolvă prin rescrierea raportului. Este o problemă de număr de contributori, de locul în care se produce valoarea și de prețul la care mai poate produce. În 2024, Uniunea Europeană a cheltuit 4.925 de miliarde de euro pe prestații sociale, echivalentul a 27,3% din PIB. Aproape jumătate a mers la bătrânețe și urmași. Sănătatea a luat încă circa 30%. Șomajul, pe care îl evocă dezbaterea publică, este o felie mică. Presiunea stă în pensii și în îngrijire, nu în ajutorul de șomaj. Datoria publică a Uniunii era, în 2025, 81,7% din PIB. În Franța era 115,6%, în Italia 137,1%, în Belgia 107,9%. Germania stătea la 63,5%, Danemarca la 27,9%. Datoria nu este pensia însăși. Este stocul deja acumulat al diferenței dintre ce s-a promis și ce s-a încasat, acolo unde deficitul primar a devenit structural. Sistemul este pe repartizare. Cotizația de azi plătește prestația de azi. Nu există un fond care să aștepte generația tânără. Există o promisiune că generația următoare va fi mai numeroasă și la fel de angajată. Promisiunea nu se mai verifică. La 1 ianuarie 2025, raportul de dependență al vârstnicilor în Uniune era 34,5%: puțin peste trei persoane de 15–64 de ani la o persoană de 65 de ani și peste, față de 29% în 2015. În zona euro, proiecția EUROPOP 2025 duce raportul de la 35% în 2025 la 51% în 2050 și la 62% în 2100. Fertilitatea a fost de 1,34 copii pe femeie în 2024, minimul seriei. Copiii nenăscuți în 2024 nu intră pe piața muncii înainte de 2045. Chiar dacă generația tânără ar vrea să plătească și ar lucra toată, este mai mică decât cea căreia i s-a promis prestația. Imigrația netă amână vârful. Nu îl anulează, pentru că și migranții îmbătrânesc. A doua ruptură este locul în care se produce salariul contributiv. Un pensionar dintr-o economie industrială nu este plătit de un serviciu de consultanță. Este plătit de contribuția celui care lucrează într-o fabrică impozabilă. Această fabrică se mută. Deficitul de bunuri al Uniunii cu China a fost de 359 de miliarde de euro în 2025, de la 304 miliarde în 2024: importurile au crescut, exporturile au scăzut. În al doilea trimestru din 2026, deficitul trimestrial a ajuns la 103 miliarde de euro, cel mai mare din 2022. Surplusul global de bunuri al Chinei a fost de aproape 1.200 de miliarde de dolari în 2025, iar tarifele americane au redirecționat o parte din acest surplus spre piața europeană, mai deschisă. Chimia, oțelul, mașinile și echipamentele electrice sunt exact sectoarele care, în Germania și în nordul Italiei, produceau contribuția mare pe cap de angajat. Nu este un ciclu de cerere. Este o direcție de capacitate. Energia face mutarea rațională. În 2025, electricitatea pentru industria energo-intensivă din Uniune era, după Agenția Internațională pentru Energie, de circa două ori mai scumpă decât în Statele Unite și cu multe peste China. Producția industrială germană este sub nivelul din 2018. Ramurile energo-intensive erau, în 2025, cu 17,8% sub 2021. Chimia germană a ajuns la volume nemaivăzute din 1991. ThyssenKrupp reduce capacitatea de oțel și taie mii de locuri de muncă. Volkswagen a închis o uzină germană, prima în aproape un secol. Decarbonizarea poate fi apărată ca obiectiv climatic. Nu poate fi apărată, din datele de producție, ca lărgire a bazei fiscale. O fabrică închisă nu plătește contribuții, indiferent de scenariul de emisii trecut într-un raport. Costul energiei este un preț pus pe industriile care susțin statul social, nu un stimul al lor. Migrația nu repară această bază dacă este tratată ca un singur flux. Ministerul de Finanțe al Danemarcei, pe date din 2019 revizuite în 2023, pune contribuția netă a imigranților occidentali și a descendenților lor la plus 11 miliarde de coroane pe an, iar pe cea a imigranților non-occidentali și a descendenților la minus 27 de miliarde. Studiul olandez pe contribuția de-a lungul vieții, pentru populația prezentă în 2016, găsește același semn: migrația de muncă este pozitivă, cea de studii, de familie și de azil este negativă, iar doar circa o cincime din imigranți au o contribuție netă pozitivă. Un stat social universal, cu sănătate și alocații de la sosire, pierde bani pe cel care nu intră rapid pe un salariu impozabil. Imigrația de ingineri nu acoperă imigrația de persoane cu rată mică de ocupare. Amestecate în același capitol, media ascunde semnul. Nivelul de trai european a stat, două decenii, pe trei baze economice care se închid. Prima a fost energia rusă ieftină, închisă în 2022. A doua a fost surplusul industrial german față de o Chină care încă importa mașini-unelte. Dar acum, cu acele maşini unelte şi cu tehnologia transferată China produce mai ieftin şi mai bine decât Germania. A treia a fost datoria publică la dobânzi mici. Rapoartele oficiale privind îmbătrânirea văd un adaos modest al costului, de ordinul unui punct și jumătate din PIB până în 2070, cu condiția ca reformele de pensii să rămână în picioare și ocuparea să urce. În scenariul de risc, adaosul este de patru puncte, înainte de o nouă pierdere de industrie. În Franța și în Italia, ipoteza că reforma rămâne în picioare este deja contestată politic. Proiecția liniștită descrie un viitor în care ajustarea a fost deja votată. Nu descrie prezentul în care ajustarea este amânată prin împrumut. Europa nu mai are simultan cele patru condiții pe care statul social le presupune pentru a fi sustenabil: o generație activă suficient de mare, o productivitate care să acopere prestația, o industrie care rămâne în interiorul graniței fiscale și o migrație care intră pe salariu impozabil. Raportul de dependență urcă de la 34,5% la 51% până în 2050, fertilitatea este 1,34, deficitul de bunuri cu China s-a lărgit la 359 de miliarde de euro şi creşte de la an la an, iar electricitatea industrială costă dublu față de Statele Unite. Prestația de 27,3% din PIB nu este şi nici nu poate fi plătită din această bază. Practic, trăim pe datorie. Este ca şi când o familie nu mai are veniturile necesare pentru a-şi susţine nivelul de trai şi alege să facă datorii la bănci pe care ştie deja că nu are de unde le returna. Diferența de finanţare este vizibiă în datorie: 81,7% din PIB în Uniune, 115,6% în Franța, 137,1% în Italia. De aici nu urmează dispariția protecției sociale. Urmează că suma promisă nu poate fi achitată integral de generația care urmează. Spus pe direct, generaţiile viitoare vor trăi mai prost ca cele din trecut. Sustenabilitatea reală înseamnă condiţii mai proaste şi venituri mai mici. Adică, pensionare legată de speranța de viață înseamnă o pensionare la o vârstă mai înaintată. Înlocuire mai mică a venitului pentru generațiile tinere înseamnă că pensiile din viitor şi prestaţiile sociale vor fi mai mici în termeni reali. Intrări selecționate după contribuție înseamnă că trebuie să contribui ca să poţi beneficia. Rămâne neclară soarta celor care nu contribuie. Cine, cum şi de unde se vor lua banii pentru aceştia. Un preț al energiei care să nu distrugă economia şi să nu alunge industria. Asta înseamnă că putem păstra energia verde, dar doar dacă Europa va putea să revină la energia nucleară, pe cărbune, pe combustibili fosili din Rusia. Fără această restrângere, echilibrul de azi rămâne o amânare prin împrumut, nu o plată din economia care mai produce. Trebuie să facem nişte alegeri.
Tomaso Postat Octombrie 11 Autor Postat Octombrie 11 Criza încrederii în Franța: accident sau problemă sistemică? Pornind de la acest articol: https://www.stiripesurse.ro/economistul-care-a-castigat-premiul-nobel-lanseaza-o-profetie-terifianta-pentru-franta-este-prea-mare-ca-sa-mai-poata-fi-salvata_3927260?utm_source=projectagora&utm_medium=contentdiscovery "Într-o analiză publicată joi pe platforma Substack, Krugman a susţinut că Franţa se află pe o traiectorie fiscală nesustenabilă, caracterizată de deficite bugetare ridicate, o datorie publică importantă în raport cu PIB-ul şi costuri tot mai mari pentru plata dobânzilor. Economistul consideră că una dintre problemele structurale ale ţării este incapacitatea de a adapta vârsta de pensionare, pe care o apreciază drept relativ scăzută, la îmbătrânirea populaţiei. ”Dependenţa Franţei de euro face uşor de imaginat cum această pierdere a încrederii s-ar putea transforma într-o criză gravă. Am văzut acest scenariu în perioada 2009-2012, mai întâi în Grecia, apoi în Portugalia, Spania şi Italia”, a scris Krugman, referindu-se la criza datoriilor suverane din zona euro. Potrivit acestuia, o asemenea criză poate începe atunci când investitorii încetează să mai cumpere obligaţiunile unui stat, provocând creşterea dobânzilor şi amplificând temerile privind incapacitatea guvernului de a-şi rambursa datoriile. Retragerile de capital accentuează ulterior presiunile asupra finanţării publice, alimentând un cerc vicios." ---------------------------------------- O analiză: 1. Ce spune de fapt Krugman? Argumentul lui este structural. Franța se împrumută într-o monedă pe care nu o controlează. Nu poate deprecia și nu poate monetiza direct datoria, așa că piața obligațiunilor devine un arbitru politic. În 2010-2012 problema Greciei și a Italiei nu a fost doar mărimea datoriei, ci faptul că investitorii s-au retras brusc, iar nimeni nu avea mandatul să acționeze ca prestator de ultimă instanță. Banca Centrală Europeană (BCE) a închis acea breșă abia în 2012, cu „whatever it takes" și cu programul OMT. 2. Diferențele față de 2010-2012 Există un plasament de siguranță. Instrumentul de protecție a transmisiei (TPI) al BCE permite cumpărări de obligațiuni, dar condiționat de respectarea regulilor fiscale europene.Aici e punctul fragil: ajutorul vine cu condiții, iar o Franță fără guvern stabil și fără un program credibil poate ajunge exact în zona în care condițiile nu sunt îndeplinite. Structura datoriei e mai solidă. Maturitatea medie este lungă, iar o parte importantă este deținută de rezidenți. Economiile gospodăriilor franceze sunt mari. Franța e prea mare ca să fie salvată. În acest punct este clar şi limpede, o prăbuşire structurală odată pornită nu poate fi stopată. Fondurile europene de salvare nu au capacitatea să o ajute, dar nici Europa nu își permite s-o lase să cadă. Asta o face mai protejată de facto, dar și mai periculoasă ca risc de contagiune. 3. Sistemic sau accidental? Cred că e predominant sistemic, cu declanșatori accidentali (căderi de guverne, buget blocat în parlament, alegeri). Cauzele de fond sunt: a. Un deficit primar persistent în Franța, din 2008 încoace, fără un episod real de consolidare. b. Fragmentarea politică. Parlamentul divizat în trei blocuri face imposibile reformele cu costuri vizibile, iar fiecare grup apără un segment al statului social. c. Arhitectura incompletă a zonei euro. Uniunea bancară e neterminată, nu există un activ sigur comun și nici o capacitate fiscală permanentă. d. Există doar instrumente ad-hoc (NextGenerationEU, împrumuturile pentru apărare). e. Dobânzi normalizate. Perioada dobânzilor zero a ascuns costul real al datoriei. Acum serviciul datoriei crește rapid și concurează direct cu alte cheltuieli. Accidentul e doar scânteia. Combustibilul e structural. 4. Statul social: se poate plăti factura? Presiunile se adună simultan: Îmbătrânirea: Raportul dintre populația peste 65 de ani și cea activă urcă puternic până în 2050 (pensii, sănătate, îngrijire de lungă durată) Dobânzile: Povara datoriei crește exact când veniturile cresc lent Apărarea: Angajamentele NATO de creștere a cheltuielilor Tranziția verde: Investiții publice foarte mari, cu randament pe termen lung sau nedefinit. Bani cheltuiţi care nu produc valoare imediată. Productivitate scăzută: Baza fiscală crește mai lent decât cheltuielile Concluzia ar fi că statul social nu poate continua în forma clasică, finanţat doar prin datorii. Împrumuturile, indiferent de formă, nu sunt o soluţie, ci un compromis nociv pe termen lung. Două lucruri trebuie despărțite: 1. Criza pieței obligațiunilor poate fi bruscă (săptămâni). Este echivalentului unei fracturi care implică tratament imediat. O urgenţă medicală. 2. Erodarea statului social e lentă (decenii) și poate fi mai gravă, pentru că nu are un moment de „șoc" care să forțeze o decizie. Este ca un cancer care creşte lent în organism. Țările nu sunt în aceeași situație. Franța are cheltuieli publice de peste 55% din PIB, printre cele mai ridicate din lume, deci problema ei e nivelul cheltuielilor. Deja are o mare problemă de sustenabilitate. România are o problemă opusă: venituri fiscale de circa 27% din PIB, printre cele mai mici din UE, și un deficit foarte mare. În cazul ţării noastre statul social e subfinanțat prin construcție, iar riscul vine din dependența de finanțare externă și de fondurile europene, nu din excesul de generozitate. 5. Cum ar putea arăta viitorul Văd patru scenarii, în ordinea probabilității, după părerea mea: Scenariul 1: Erodare graduală („muddle through"). Adică ajustări parțiale reactive: creşterea vârstei de pensionare, indexări mai mici, ținte mai stricte pentru beneficii, taxe mai mari, în timp ce BCE menține piața stabilă. Statul social rămâne, dar devine mai puțin generos și mai selectiv. Acesta e cel mai probabil scenariu. Scenariul 2: Episod acut de tensiune. Spread-uri în creștere, intervenție condiționată a BCE, un program de consolidare impus sub presiune. Din punct de vedere politic ar fi foarte costisitor. Puţin probabil. Scenariul 3: Reformă și creștere. O combinație de reforme ale pieței muncii, investiții și creștere a productivității care îmbunătățește raportul datorie/PIB. Este posibil, dar cere un consens politic care lipsește acum. Scenariul 4: Integrare fiscală mai profundă. Datorie comună și capacitate fiscală europeană. Ar rezolva problema structurală, dar nu există voința politică, mai ales în Germania și în țările nordice. Aceste state fiind contributor net la bugetul UE au propriile probleme şi nu mai acceptă preluarea problemelor altora pe banii lor. 6. Subiect de meditaţie Avertismentul lui Krugman e serios. Riscul real: O Europă în care statul social se subțiază în tăcere, iar zona euro rămâne vulnerabilă la fiecare cădere de guvern. Uniunea Europeană a fost fundamentată pe baza principiilor care stau la baza statul social. TOTUL este legat de ceea ce numim a fi "drepturi". Riscul major este ca atunci când banii se termină să fim martorii unei căderi sistemice. Şi mă întreb dacă oare nu ar fi mai practică o reducere graduală a nivelului de trai pe care europenii nu şi-l mai permit.
Tomaso Postat Octombrie 17 Autor Postat Octombrie 17 Multipolaritatea și România: Consecințe globale, economice și strategice ale unei lumi în schimbare Trecerea de la momentul unipolar de după Războiul Rece la un sistem multipolar, marcată în special din jurul anului 2017, a modificat fundamental regulile jocului internațional. Puterea relativă s-a redistribuit, ordinea liberală a slăbit, iar competiția dintre marile puteri a revenit în prim-plan. Pentru România, membru al UE și NATO aflat pe flancul estic, aceste schimbări nu sunt abstracte: ele se traduc în presiuni economice concrete, riscuri de securitate la Marea Neagră și oportunități limitate, dar reale, de a-și consolida poziția regională. Impactul global al multipolarității Sistemul actual este caracterizat mai degrabă de o concentrare bipolară a puterii între Statele Unite și China decât de o multipolaritate perfect simetrică. Nominal, SUA rămâne cea mai mare economie (aproximativ 30–32 trilioane USD, circa 26% din PIB-ul mondial), iar China ocupă locul doi (aproximativ 19–21 trilioane). Împreună dețin peste 42% din producția globală. La paritatea puterii de cumpărare, China conduce, urmată de SUA și India. În producția industrială și în cercetare-dezvoltare, ponderea combinată a celor două mari puteri a crescut semnificativ. Această concentrare a redus capacitatea Occidentului de a impune unilateral reguli. Instituțiile globale (ONU, OMC) sunt adesea blocate, iar alternative precum BRICS extins, sistemele de plată locale sau mecanismele de tip mBridge câștigă teren. Dolarul își păstrează rolul structural dominant, însă ponderea sa în rezerve a scăzut, iar comerțul în monede locale s-a intensificat în anumite regiuni. Din perspectivă realistă, multipolaritatea a adus înapoi logica balanței de putere: statele își prioritizează securitatea și interesele materiale, iar conflictele prelungite (Ucraina, tensiunile din Asia de Est, Orientul Mijlociu) devin mai probabile. Dimensiunea economică Fragmentarea economică este unul dintre cele mai vizibile efecte. Barierele comerciale, sancțiunile, controlul exporturilor de tehnologie și reconfigurarea lanțurilor de aprovizionare au crescut costurile și au redus eficiența globalizării de tip post-1991. Statele care pot oferi alternative (China pe partea de producție și minerale critice, Statele Unite pe partea de tehnologie avansată și finanțe) dețin pârghii mai puternice. Middle powers câștigă spațiu de manevră, dar nu pot dicta singure rezultatele globale. Pentru economiile deschise și integrate în piețele europene, costurile sunt duble: volatilitatea prețurilor la energie și materii prime, pe de o parte, și presiunea de a se alinia politic și comercial cu unul dintre polii majori, pe de alta. Investițiile se orientează către zone percepute ca mai sigure sau strategic mai relevante, iar finanțarea internațională devine mai selectivă. Impactul asupra României România resimte multipolaritatea atât prin canale economice, cât și prin riscuri directe de securitate. Pe plan economic, țara traversează o perioadă de încetinire. Creșterea reală a PIB a fost modestă în 2025 (0,8%), iar pentru 2026 atât FMI, cât și Banca Mondială estimează o contracție de aproximativ 0,5%, influențată de consolidarea fiscală, costurile ridicate ale energiei și reducerea consumului intern. Deficitul de cont curent rămâne ridicat, iar inflația a fost revizuită în sus. Industria a pierdut competitivitate, în timp ce construcțiile, susținute în mare parte de fonduri publice și europene, au fost principalul motor de creștere. Există însă puncte de sprijin potențiale. Proiectul Neptun Deep, programat să înceapă producția în 2027, ar putea dubla producția internă de gaze și transforma România în cel mai mare producător din UE. Acest lucru ar reduce vulnerabilitatea energetică regională și ar putea oferi volume suplimentare pentru export sau pentru industria internă. România beneficiază, de asemenea, de alocări substanțiale prin programul SAFE pentru apărare (circa 16,7 miliarde de euro) și de proiecte de diversificare energetică (LNG american, regenerabile, nuclear). Acestea pot susține industria locală pe termen mediu, dar necesită execuție eficientă și un cadru reglementar stabil. Pe planul securității, poziția geografică a României amplifică riscurile. Atacurile cu drone asupra navelor comerciale în Marea Neagră, inclusiv în apropierea apelor teritoriale românești și bulgare, au transformat zona într-un spațiu de competiție hibridă. România a cerut o adaptare a posturii NATO, inclusiv prin propuneri de comandament comun al statelor riverane, și își extinde capacitățile (inclusiv baza Mihail Kogălniceanu). Sprijinul pentru Ucraina rămâne ferm, dar tensiunile dintre Washington și Kiev, precum și posibila reorientare americană către Asia, cresc incertitudinea privind nivelul pe termen lung al angajamentului transatlantic. Concluzie Multipolaritatea nu a egalizat puterea globală, ci a concentrat-o în principal în jurul SUA și Chinei, reducând influența unipolară occidentală și amplificând competiția strategică. Pentru România, impactul este dual: pe termen scurt, costuri economice mai mari, volatilitate energetică și riscuri de securitate la Marea Neagră; pe termen mediu, oportunități legate de resursele energetice interne, de investițiile în apărare și de rolul de nod regional. Capacitatea țării de a gestiona aceste tensiuni va depinde de coerența politicilor interne, de menținerea ancorării în UE și NATO și de abilitatea de a transforma resursele locale într-un avantaj de securitate și competitivitate, într-un mediu internațional mai puțin predictibil.
Postări Recomandate