Debate: Conservatorism vs. progresism.

[Vizitator MihaiTao13]

Urmareste canalul MalinBot pe youtube. E anti Simion si Cacalin Maro Georgescu

[Tomaso]

"Democrația autentică nu poate supraviețui fără o coloană vertebrală solidă: o clasă medie prosperă economic.

Când se erodează acel segment al societății care are suficient pentru a nu depinde de stat, dar nu atât de mult încât să poată corupe statul, democrația liberală își pierde fundamentul și lasă loc socialismului.

 

Socialismul nu este despre prosperitatea tuturor sau despre egalitate.

Este despre un contract social profund inechitabil: o elită restrânsă de nomenclaturiști bogați la vârf și o masă largă de săraci subvenționați la bază, cu o clasă medie practic inexistentă.

Nomenclatura își conservă puterea prin această polarizare extremă, cu o eficiență pe care democrația liberală nu o poate egala în materie de control social. Retorica „egalității” devine instrument de uniformizare în jos, menținând masa de săraci sub un anumit prag economic. În același timp, elita nomenclaturistă trăiește după reguli complet diferite.

 

În România lui Ceaușescu, în timp ce masele făceau coadă pentru alimente, nomenclatura se aproviziona din magazine speciale. Totul ascuns sub o retorică despre egalitate și justiție socială, aplaudată de săraci.

 

Diferența fundamentală: democrația se bazează pe drepturile individuale, socialismul promovează drepturile colective.

Când drepturile sunt ale „poporului” sau „clasei muncitoare”, niciun individ nu le poate invoca împotriva sistemului. Cei care ar putea deveni bogați sunt ținuți prizonieri prin mecanisme birocratice.

 

Nu se poate permite acumularea de capital independent, pentru că capitalul înseamnă autonomie, iar autonomia este dușmanul nomenclaturii.

Acolo unde clasa medie prosperă, unde oamenii dețin proprietate și economii, democrația funcționează. Există pluralitate de centre de putere economică și media independentă.

 

În socialism, toate sursele de putere alternativă dispar. Totul depinde de stat, iar statul este controlat de nomenclatură, de CASTĂ.

Privind la direcția în care se îndreaptă România, semnalele sunt îngrijorătoare. Tiparele sunt mai subtile acum, mascate în limbaj democratic, dar esența rămâne: concentrarea puterii la vârf și dependența maselor de bunăvoința aceluiași vârf."

--------------------------------------------------------------------

 

Aceasta este gândirea conservatorilor cu care eu rezonez. 

 

https://x.com/SilviaUscov/status/1986345272365003229

[Tomaso]

 

"Rechizitoriul vinovaților prescripției În 2018 CCR da o decizie pe prescripție mai de pe după plop, ca să dea șansa Parlamentului să îndrepte greșeala. Era un fel de care se prinde prin dosare că sunt prescrise, bine, care nu, rămân cu condamnări. Poate se prinde și Parlamentul și clarifică problema, punem batista pe țambal la scandal și gata.

 

Parlamentul nu a făcut nimic, iar instanțele hashtagiste (de care vor cei care i se opun lui Savonea acum) s-au făcut că nu înțeleg și au tot dat condamnări.

 

În 2022, totuși, vâzând că nimeni nu mișcă să îndrepte problema, CCR o zice pe șleau că e neconstituțional. Șoc și groază. Vine Predoiu cu ideea „genială” și reglementează asta prin OUG, ca să fie rapid, deși există și procedura de urgență a Parlamentului. Doar că se încurcă în referendumul pe justiție organizat de Iohannis împreună cu hashtagii în 2019, prin care poporul alesese să nu se mai reglementeze în acest domeniu prin OUG, deci și OUG-ul e neconstituțional (nedeclarat până la această dată).

 

Totuși, n-am înțeles de ce procurorii ar sta cu dosarele în sertar ani și ani de zile. Cam de câți ani au nevoie un procuror și judecătorii de la 2 instanțe să soluționeze definitiv un dosar? Termenele de 16 ani sau 20 de ani nu le sunt de ajuns? Dar de 8 ani, respectiv 10 ani, cât deveniseră ca urmare a deciziei CCR, nu le sunt de ajuns? Acum vor unii să le facă imprescriptibile. Știți care este efectul? Că se vor ține la sertar multe dosare de corupție și ele vor fi scoase doar atunci când persoana respectivă deranjează.

 

Prescripția a fost inventată acum sute de ani (sau or fi mii de ani?) pentru ca o persoană să nu rămână într-o stare de incertitudine o perioadă lungă de timp (similar standardului de soluționare într-un termen rezonabil a dosarului), dar mai ales pentru că majoritatea din societate nu mai este interesată dupa 30 de ani de soluționarea unui dosar. Spuneti-mi voi câți dintre cei care au sub 40 de ani sunt interesați de soluționarea dosarului Revoluției și ce probe mai poți administra în acuzare sau în apărare, că ori oamenii au murit, ori au mai uitat ce s-a întâmplat."

 

(...)

 

[Tomaso]

În România există un grup social care nu este reprezentat politic.

Acest grup este compus din intreprinzătorii mici şi mijlocii, din cei care au o afacere în care ei sunt singurii angajaţi, oamenii cu profesii liberale etc. Sunt cetăţeni care muncesc foarte mult, îşi riscă viaţa lor şi a familiilor lor prin gajarea caselor pentru a lua creditele necesare pentru a-şi susţine constituirea unui capital propriu cu care să poată lucra.

 

Majoritatea românilor îi desconsideră.

Nu îi cred atunci când spun că le este greu, iar stângiştii le doresc dispariţia, uitând că aceştia sunt omniprezenţi şi că ei, stângiştii, ar da de marele Dracu dacă peste noapte ar dispărea micile afaceri. Statul îi vede doar pe post de ţintă, vacă de muls, buni doar de stors şi îi vânează cu o îndârjire incredibilă. Pentru stat, această categorie socială este una pe care ei, slujbaşii statului se simt datori să o reprime. Cu dispreţ şi desconsiderare.

 

Well, chiar or fi demn de dispreţ? Chiar sunt aceştia fii ploii? Nişte "ăia" care nu contează?

Hai să facem nişte socoteli (cu date de la INS şi de prin statisticile uşor de găsit în presă)

 

În România există aproximativ 800.000–900.000 de afaceri mici active (microîntreprinderi, PFA, II, IF, profesii liberale). Aproximativ 46–50% dintre angajații din mediul privat lucrează în micro-întreprinderi și întreprinderi mici.

Sectorul privat are ~5,2 milioane persoane ocupate (angajați + independenți), excluzând agricultura informală.

 

60% fără angajați, doar titular

40% cu 1–5 angajați

 

Putem estima un număr de 1,5 – 1,7 milioane în care sunt incluşi: antreprenorii (titularii), angajații lor, colaboratorii permanenţi sau ocazionali.

 

Cât produc aceste afaceri în PIB Microîntreprinderile și afacerile foarte mici contribuie cu 20% la cifra de afaceri totală a României, reprezintând mai mult de 90% din firme. Contribuie cu 17–22% din PIB (variază anual).

Valoarea PIB România 2024 a fost de aproximativ 1.600 miliarde RON. IMM-urile generează ~250–300 miliarde RON PIB.

 

În România, statul colectează de la sectorul intreprinderilor mici aproximativ 70–84 miliarde RON taxe/an, adică: 20% din veniturile fiscale ale statului, 28% din tot ce se colectează din mediul privat

 

Cu toate că reprezintă un sfert din veniturile reale ale statului, acesta colectează mult peste ce primesc înapoi acest entităţi economice sub forma unor programe de sprijin.

Sunt sub-capitalizate şi sunt cele mai ușor lovite de crize fiscale.

 

În pofida numerelor, în mod incredibil, este şi rămâne o categorie nereprezentată dpdv politic.

PNL o ignoră de parcă ar fi vreo boală venerică şi ori de câte ori au fost la putere s-au năpustit contra lor. Pesediştii nu sunt interesaţi, ei având targetul lor, pensionari, bugetari, asistaţii social etc. Useriştii ţin partea multinaţionalelor.

 

Aşadar, peste un milion şi jumătate de oameni produc un sfert din veniturile statului, dar nicio forţă politică nu pare interesată să le ţină partea. Să îi apere, să îi reprezinte şi să se bată pentru ei.

 

Până acum, doar partidul AUR pare a fi cel mai prietenos cu mica intreprindere ROMÂNEASCĂ.

Un lucru bun, dar nu-i suficient.  Pentru că mica intreprindere este acea entitate economică pe care se sprijină nu doar un sfert din economie, ci încă de trei ori pe atâţia oameni.

Fiecare mic intreprinzător are o familie pentru care munceşte, angajaţii au şi ei familiile lor, copii, părinţi bătrâni de care ei au grijă.

 

Sunt afaceri mici care susţin cel puţin 5 milioane de oameni, în fapt.

Afaceri care ţin preţurile la un nivel decent.

Exemplu. Dacă nu ar mai fi vulcanizarea din colţ, aceea cu doi angajaţi, unul fiind patronul, cam cât ar costa un schimb de cauciucuri la un service de la o multinaţională?

Doar ca exerciţiu de gândire.

 

Economia României nu poate supravieţui doar cu multinaţionale şi cu intreprinderi de stat. Putem privi în jur şi să vedem de câte ori avem nevoie de serviciile unei firme mici.

Româneşti.

 

Aceşti 1,5-1,7 milioane de oameni, dacă ar fi reprezentaţi într-un mod clar asumat, ar vota în acord cu interesele lor directe acel partid care le susţine cauza.

 

M-am întrebat de ce sunt mereu trecuţi sub tăcere. De ce niciun partid nu îşi asumă reprezentarea intereselor acestei categorii sociale.  Am şi întrebat.

Unii politicieni spun că sunt prea puţini, că nu poţi câştiga alegeri doar cu ei, alţii mi-au spus-o franc, cum că nu vor să fie percepuţi şi asociaţi cu "buticarii" şi cu "coafezele".

De parcă ar fi o ruşine să munceşti cinstit.

Da, frate, da!

Nu putem să fim toţi mari scule în laseri şi IT.

Mai este nevoie şi de oameni care să repare, să meşterească, să facă servicii. Este o ruşine să faci asta? Eu zic că nu.

 

[Tomaso]

Acum 3 minute, cristi1980 a spus:

@tomaso_sp ptr postu asta iti luai ban permanent la Poiana lui Iocan de la Naotica, iti baga pumnul in gura. CENZURA MAXIMA.

 

Nu.  Greşeşti.  Sorry.

Nici vorbă despre aşa ceva.

Naoto nu a sancţionat niciodată o opinie de acest tip.  În niciun fel.  

 

[Tomaso]

Nu am cunoştinţă de aşa ceva.   

Anyway, eu vreau să mă îndepărtez de acest subiect.   Ce a fost,  a fost.    

P.S.

M-ai făcut să mă uit pe SP.

 

Debate pe tema  "Ce fel de securist este CG".   

Teoria conspiraţiei & shit.  

 

Măcar dacă ar fi creativi.

Rezumând teoria lor,  CG este al securiştilor răi,  în timp ce ND are de partea lui poporul şi securiştii buni.

 

[Tomaso]

Nope. Nu este un debate.   

Sunt doar nişte episoade de fandaxie forumistică.   

 

Dar este forumul LOR şi pot scrie ce vor,  fără opoziţie.  Adică fără debate.   

Cine să-i contrazică?  Ar cuteza?   

Pot spune despre CG orice le trece prin minte, nicio aberaţie nu le mişcă vreun fir din pre-încruntata lor geană.   

 

 No, să o spun şi în versuri   

 

Oază de Fandaxie

Niciun debate, nici o sfadă,
Doar un ecou ce-n cercuri cade.
E forumul LOR, o oază de moale,
Crescând fără al opoziției zid.

Scriu ce le trece prin minte, fără de vamă,
O fandaxie ce sinele sfarmă.
Cine ar cuteza să le contrazică vreo vorbă?
Cine să tulbure această tihnă surdă?

O geană prea-încruntată nu le tresare,
La orice aberaţie, oricât de amară.
Închinând vidului LOR, cu un singur stăpân,
Cu pumnii-n buzunare, zâmbind subţire, stă.

[Sigfried]

Esti singur, ca atatia altii. Nu ne mai regasim acolo.

[D.D]

Polonezii stiu cum sa-si apere tara de infiltrarea progresistilor marxisti.

[Tomaso]

Peste tot unde guvernează partide suveraniste și conservatoare, taxele scad.

Peste tot unde guvernează neomarxiștii, populația este jupuită.

E o realitate verificabilă în cifre.

 

1. Statele care reduc taxele au, în general, guverne conservatoare / suveraniste:

• SUA – guvernări republicane → scăderi masive de taxe pe profit, pe venit, pe energie în statele roșii (Texas, Florida, Tennessee). → zone economice speciale și fiscalitate redusă pentru IMM-uri.

• Japonia – guvernare conservatoare → subvenții uriașe la energie, reducerea suprataxelor la combustibili, sprijin fiscal pentru IMM-uri. Conservatorii adevărați pleacă de la un principiu simplu: statul trebuie să lase capitalul să circule în economie, nu să-l confisque.

 

2. Statele conduse de progresiști / globaliști / neomarxiști cresc taxele.

• Franța – Macron → taxare masivă, scumpiri, suprataxe pe energie și combustibili.

• Germania – coaliția semafor (SPD–Verzi–FDP) → creșteri de taxe, împărțirea costului energiei pe cetățeni, taxe verzi, plafonări artificiale.

• Canada – Trudeau → creșteri repetate ale carbon tax, suprareglementare, taxe pe capital.

• România – PSD–PNL–USR–UDMR → TVA 21%, impozite noi pe dividende, taxe pe proprietate, jupuirea IMM-urilor și PFA-urilor, „taxa pe pierdere”, tăieri mascate.

Modelul lor e altul: stat mare, cetățean mic. Impozit mult, libertate puțină.

 

3. Diferența este ideologică, nu tehnică.

 

Conservatorii / suveraniștii cred:

• capitalul trebuie lăsat în economie

• munca trebuie încurajată

• IMM-ul e motorul unei națiuni

• taxele mici aduc creștere și investiții

• statul trebuie să fie eficient, nu gras

 

Neomarxiștii cred:

• statul trebuie să redistribuie cât mai mult

• contribuabilul este un rob fiscal

• firmele trebuie pedepsite dacă produc profit

• taxele sunt soluția la orice

• deficitul statului e mai important decât sănătatea economiei

 

4. România e condusă acum de ultimul tip de guvern. Și se vede.

• taxe mai mari

• prețuri mai mari

• salarii reale mai mici

• investiții puține

• antreprenori sufocați

• clasa de mijloc lovită industrial În loc să facă ce face lumea civilizată, relaxare fiscală în criză, România alege jupuirea forțată.

 

5. Concluzia Koler:

Nu e o întâmplare, e un model.

America conservatoare → taxe reduse

Japonia conservatoare → taxe eliminate, sprijin IMM

Polonia conservatoare → taxe minime

 

România neomarxistă → biruri, TVA 21%, taxe peste taxe

Diferența dintre prosperitate și sărăcie nu este geografie. Este ideologie fiscală.

(Eduard Koler)

[Tomaso]

Nici DD şi nici Naoto nu fac chestii din astea.  

Fact.

 

Posibil să ai dreptate cu Argonaut,  el este cenzorul responsabil de a lăsa doar mesajele useriste şi şordaniste pe forum.

Radumiki nu face asta,  iar Iladi a plecat de la moderare,  însă nici el nu cenzura pe faţă.

 

 

 

[Tomaso]

Nu scriu pe SP.    

Nici nu mai prea citesc. 

 

 

[Tomaso]

Un articol interesant.

 

Cum au distrus femeile Occidentul: Marea Feminizare care a născut wokismul

 

Marea Feminizare

de Helen Andrews, senior editor le The American Conservative

 

În 2019, am citit un articol despre Larry Summers și Harvard care mi-a schimbat modul în care privesc lumea. Autorul, care scria sub pseudonimul „J. Stone”, susținea că ziua în care Larry Summers și-a dat demisia din funcția de președinte al Universității Harvard a marcat un punct de cotitură în cultura noastră. Întreaga eră „woke” putea fi extrapolată din acel moment, din detaliile modului în care Summers a fost anulat și, mai ales, din cine a făcut anularea: femeile.

 

Faptele de bază ale cazului Summers îmi erau familiare. Pe 14 ianuarie 2005, la o conferință despre „Diversificarea forței de muncă în știință și inginerie”, Larry Summers a susținut un discurs care trebuia să fie confidențial (off the record). În acesta, el a spus că subreprezentarea femeilor în științele exacte se datorează parțial „disponibilității diferite a aptitudinilor la nivel înalt”, precum și diferențelor de preferințe între bărbați și femei „neatribuibile socializării”. Unele profesoare prezente s-au simțit jignite și au trimis declarațiile sale unui reporter, sfidând regula confidențialității. Scandalul care a urmat a dus la un vot de neîncredere din partea facultății de la Harvard și, în cele din urmă, la demisia lui Summers.

 

Eseul susținea că nu era vorba doar de faptul că femeile l-au anulat pe președintele Harvard; ci că l-au anulat într-un mod profund feminin. Au apelat la argumente emoționale, nu la argumente logice. „Când a început să vorbească despre diferențe înnăscute de aptitudine între bărbați și femei, pur și simplu nu mai puteam respira, pentru că acest tip de prejudecată mă face să mă simt fizic rău”, a declarat Nancy Hopkins, biolog la MIT. Summers a făcut o declarație publică pentru a-și clarifica afirmațiile, apoi încă una și încă una, scuzele devenind tot mai insistente de fiecare dată. Experți au intervenit pentru a arăta că ceea ce spusese despre diferențele dintre sexe se încadra în curentul științific mainstream. Aceste apeluri raționale nu au avut niciun efect asupra isteriei colective.

 

Această anulare a fost feminină, argumenta eseul, pentru că toate anulările sunt feminine. „Cancel culture” este pur și simplu ceea ce fac femeile atunci când sunt suficient de numeroase într-o anumită organizație sau domeniu. Aceasta este teza Marii Feminizări, pe care același autor a dezvoltat-o ulterior într-o carte: tot ceea ce numiți „wokeness” este un simplu epifenomen al feminizării demografice.

 

Puterea explicativă a acestei teze simple era remarcabilă. Părea că dezvăluie secretele epocii în care trăim. Wokeness nu este o ideologie nouă, nici o derivație a marxismului, nici rezultatul deziluziei post-Obama. Este pur și simplu aplicarea unor tipare comportamentale feminine asupra instituțiilor în care femeile au fost puțin reprezentate până recent. Cum de nu am văzut asta mai devreme?

 

Poate pentru că, asemenea majorității oamenilor, consider feminizarea un fenomen din trecut, anterior nașterii mele. Când ne gândim la femeile din profesia juridică, de exemplu, ne gândim la prima femeie admisă la o facultate de drept (1869), la prima femeie care a pledat în fața Curții Supreme (1880) sau la prima judecătoare a Curții Supreme (1981).

Un punct de cotitură mult mai important este momentul în care facultățile de drept au devenit majoritar feminine, lucru care s-a întâmplat în 2016, sau când asociații din marile firme de avocatură au devenit majoritar femei, în 2023. Când Sandra Day O’Connor a fost numită la Curtea Supremă, doar 5% dintre judecători erau femei. Astăzi, femeile reprezintă 33% dintre judecătorii din America și 63% dintre cei numiți de președintele Joe Biden.

 

Aceeași traiectorie se regăsește în multe profesii: o generație pionieră de femei în anii ’60 și ’70; o creștere a reprezentării feminine în anii ’80 și ’90; iar paritatea de gen, cel puțin în cohortele tinere, atinsă în anii 2010 sau 2020. În 1974, doar 10% dintre reporterii New York Times erau femei. Redacția New York Times a devenit majoritar feminină în 2018, iar astăzi ponderea femeilor este de 55%.

Facultățile de medicină au devenit majoritar feminine în 2019. Femeile au devenit majoritare în rândul forței de muncă cu studii superioare la nivel național tot în 2019. Femeile au devenit majoritare în rândul cadrelor didactice universitare în 2023. Nu sunt încă majoritare în rândul managerilor din America, dar ar putea deveni în curând, având în vedere că reprezintă deja 46%. Cronologia corespunde: wokeness a apărut aproximativ în același timp în care multe instituții importante au trecut demografic de la majoritate masculină la majoritate feminină.

 

Se potrivește și substanța fenomenului. Tot ceea ce asociați cu woke implică prioritizarea a ceea ce este perceput drept feminin în detrimentul a ceea ce este perceput drept masculin: empatia în locul raționalității, siguranța în locul riscului, coeziunea în locul competiției. Alți autori care au propus versiuni proprii ale tezei Marii Feminizări, precum Noah Carl sau Bo Winegard și Cory Clark, care au analizat efectele feminizării în mediul academic, prezintă date din sondaje care indică diferențe de valori politice între sexe. Un sondaj a arătat, de exemplu, că 71% dintre bărbați considerau protejarea libertății de exprimare mai importantă decât menținerea unei societăți coezive, în timp ce 59% dintre femei afirmau contrariul.

 

Diferențele relevante nu țin atât de indivizi, cât de grupuri. Indivizii sunt unici și întâlnești frecvent excepții care infirmă stereotipurile, însă grupurile de bărbați și femei manifestă diferențe consistente. Statistic, acest lucru este logic. O femeie aleatorie poate fi mai înaltă decât un bărbat aleatoriu, dar este puțin probabil ca un grup de zece femei să aibă o înălțime medie mai mare decât un grup de zece bărbați. Cu cât grupul este mai mare, cu atât este mai probabil să reflecte mediile statistice.

 

Dinamica de grup feminină favorizează consensul și cooperarea. Bărbații își dau ordine unii altora; femeile pot doar sugera și convinge. Orice critică sau sentiment negativ, dacă trebuie exprimat, este îngropat sub straturi de complimente. Rezultatul unei discuții este mai puțin important decât faptul că discuția a avut loc și că toată lumea a participat. Cea mai importantă diferență între sexe în dinamica de grup privește atitudinea față de conflict: pe scurt, bărbații poartă conflictul deschis, în timp ce femeile își subminează sau ostracizează adversarii în mod indirect.

Bari Weiss, în scrisoarea sa de demisie de la New York Times, a descris cum colegii o numeau, în mesaje interne pe Slack, rasistă, nazistă și bigotă și — partea cea mai feminină — „colegii percepuți ca fiind prietenoși cu mine erau presați de ceilalți”. Weiss i-a propus la un moment dat unei colege de la secția de opinie să iasă la o cafea. Jurnalista, o femeie de culloare care scria frecvent despre rasă, a refuzat întâlnirea. Evident, aceasta însemna o încălcare a standardelor minime de profesionalism. Dar era și un comportament descris ca fiind tipic feminin.

 

Bărbații tind să compartimenteze mai bine decât femeile, iar curentul woke fost, în multe privințe, un eșec generalizat al compartimentării. În mod tradițional, un medic putea avea opinii politice, dar le considera separate de îndatoririle profesionale. Astăzi, într-un sistem medical mai feminizat, medicii poartă insigne și șnururi cu mesaje privind subiecte controversate, de la drepturile homosexualilor la Gaza. Au invocat chiar autoritatea profesiei pentru a susține cauze politice, cum s-a întâmplat când unii au afirmat că protestele Black Lives Matter pot continua în ciuda restricțiilor Covid, deoarece rasismul constituie o urgență de sănătate publică.

 

O carte care m-a ajutat să asamblez piesele de puzzle a fost Warriors and Worriers: The Survival of the Sexes de profesorul de psihologie Joyce Benenson. Ea teoretizează că bărbații au dezvoltat dinamici de grup optimizate pentru război, în timp ce femeile au dezvoltat dinamici de grup optimizate pentru protejarea urmașilor. Aceste obiceiuri, formate în negura preistoriei, explică de ce experimentatorii dintr-un laborator modern de psihologie, într-un studiu citat de Benenson, au observat că un grup de bărbați cărora li s-a dat o sarcină se vor „lupta pentru timpul de vorbire, vor fi în dezacord zgomotos” și apoi vor „transmite veseli o soluție experimentatorului”. Un grup de femei căruia i s-a dat aceeași sarcină se va „interesa politicos de mediile personale și relațiile celorlalte... însoțite de mult contact vizual, zâmbete și respectarea rândului la vorbire”, acordând „puțină atenție sarcinii pe care experimentatorul a prezentat-o”.

 

Scopul războiului este de a soluționa disputele între două triburi, dar funcționează doar dacă pacea este restabilită după ce disputa este rezolvată. Bărbații au dezvoltat, prin urmare, metode de reconciliere cu oponenții și de a învăța să trăiască în pace cu oameni cu care se luptau ieri. Femelele, chiar și în speciile de primate, sunt mai lente în a se reconcilia decât masculii. Asta pentru că conflictele femeilor erau tradițional în interiorul tribului, pentru resurse limitate, urmând să fie rezolvate nu prin conflict deschis, ci prin competiție ascunsă cu rivalele, fără un final clar.

Toate aceste observații s-au potrivit cu observațiile mele despre wokeness, dar curând fiorul bucuriei de a descoperi o nouă teorie a lăsat loc unei senzații de gol în stomac. Dacă wokeness-ul este într-adevăr rezultatul Marii Feminizări, atunci erupția de nebunie din 2020 a fost doar un mic eșantion din ceea ce rezervă viitorul. Imaginați-vă ce se va întâmpla pe măsură ce bărbații rămași vor ieși la pensie din aceste profesii care modelează societatea, iar generațiile mai tinere, mai feminizate, vor prelua controlul deplin.

 

„Staff-ul New York Times a devenit majoritar feminin în 2018.” „Statul de drept nu va supraviețui transformării profesiei juridice într-una majoritar feminină.”

 

Amenințarea reprezentată de wokeness poate fi mare sau mică, în funcție de industrie.

Este trist că departamentele de engleză sunt toate feminizate acum, dar viața de zi cu zi a majorității oamenilor nu este afectată de asta. Alte domenii contează mai mult.

S-ar putea să nu fiți jurnalist, dar trăiți într-o țară în care ceea ce se scrie în New York Times determină ceea ce este acceptat public ca fiind adevărul. Dacă Times devine un loc unde consensul de grup poate suprima fapte nepopulare (mai mult decât o face deja), asta afectează fiecare cetățean.

 

Domeniul care mă sperie cel mai mult este dreptul.

Cu toții depindem de un sistem juridic funcțional și, ca să fiu directă, statul de drept nu va supraviețui transformării profesiei juridice într-una majoritar feminină. Statul de drept nu înseamnă doar a scrie reguli. Înseamnă a le respecta chiar și atunci când generează un rezultat care te mișcă emoțional sau contravine instinctului tău despre care parte este mai demnă de simpatie.

 

Un sistem juridic feminizat ar putea semăna cu tribunalele Title IX pentru agresiuni sexuale din campusurile universitare, înființate în 2011 sub președintele Obama.

Acele proceduri erau guvernate de reguli scrise și, deci, tehnic se putea spune că operau sub statul de drept. Dar le lipseau multe dintre garanțiile pe care sistemul nostru juridic le consideră sacre, cum ar fi dreptul de a-ți confrunta acuzatorul, dreptul de a ști de ce crimă ești acuzat și conceptul fundamental că vinovăția ar trebui să depindă de circumstanțe obiective cunoscute de ambele părți, nu de cum se simte o parte față de un act în retrospectivă. Aceste protecții au fost abolite deoarece oamenii care au făcut aceste reguli simpatizau cu acuzatorii, care erau în mare parte femei, și nu cu acuzații, care erau în mare parte bărbați.

 

Aceste două abordări ale legii s-au ciocnit vizibil în audierile de confirmare ale lui Brett Kavanaugh. Poziția masculină a fost că, dacă Christine Blasey Ford nu poate furniza nicio dovadă concretă că ea și Kavanaugh au fost vreodată în aceeași cameră, acuzațiile ei de viol nu pot fi lăsate să-i distrugă viața. Poziția feminină a fost că răspunsul ei emoțional evident era în sine un fel de credibilitate pe care comisia Senatului trebuie să o respecte.

 

Dacă profesia juridică devine majoritar feminină, mă aștept să văd etosul tribunalelor Title IX și al audierilor Kavanaugh răspândindu-se. Judecătorii vor îndoi regulile pentru grupurile favorizate și le vor aplica riguros grupurilor defavorizate, așa cum se întâmplă deja într-o măsură îngrijorătoare. Era posibil să crezi, în 1970, că introducerea femeilor în număr mare în profesia juridică va avea doar un efect minor. Această credință nu mai este sustenabilă. Schimbările vor fi masive.

 

Destul de ciudat, ambele părți ale spectrului politic sunt de acord cu privire la care vor fi acele schimbări.

Singura dezacord este dacă ele vor fi un lucru bun sau un lucru rău. Dahlia Lithwick își deschide cartea Lady Justice: Women, the Law, and the Battle to Save America cu o scenă de la Curtea Supremă din 2016, în timpul argumentelor orale asupra unei legi a avortului din Texas. Cele trei judecătoare, Ginsburg, Sotomayor și Kagan, „au ignorat limitele formale de timp, vorbind exuberant peste colegii lor bărbați”. Lithwick a celebrat acest lucru ca pe o „explozie de putere feminină judiciară îmbuteliată” care „a oferit Americii o privire asupra a ceea ce ar fi putut însemna paritatea reală de gen sau cvasiparitatea pentru viitoarele femei din instituțiile juridice americane puternice”.

 

Lithwick le laudă pe femei pentru atitudinea lor ireverențioasă față de formalitățile legii, care, la urma urmei, au luat naștere într-o eră a opresiunii și a supremației albe. „Sistemul juridic american a fost fundamental o mașină construită pentru a avantaja bărbații albi cu proprietăți”, scrie Lithwick. „Dar e singurul lucru pe care îl avem și lucrezi cu ce ai.” Cei care privesc legea ca pe o relicvă patriarhală se poate aștepta să o trateze instrumental. Dacă acel etos ajunge să predomine în întregul nostru sistem juridic, atunci aparențele vor arăta la fel, dar va fi avut loc o revoluție.

Marea Feminizare este cu adevărat fără precedent. Alte civilizații le-au dat femeilor votul, le-au acordat drepturi de proprietate sau le-au lăsat să moștenească tronurile imperiilor. Nicio civilizație din istoria omenirii nu a experimentat vreodată lăsarea femeilor să controleze atâtea instituții vitale ale societății noastre, de la partide politice la universități și până la cele mai mari afaceri. Chiar și acolo unde femeile nu dețin funcțiile de vârf, femeile dau tonul în aceste organizații, astfel încât un CEO bărbat trebuie să opereze în limitele stabilite de vicepreședintele său de resurse umane. Presupunem că aceste instituții vor continua să funcționeze în aceste circumstanțe complet inedite. Dar pe ce se bazează această presupunere?

 

Problema nu este că femeile sunt mai puțin talentate decât bărbații sau chiar că modurile feminine de interacțiune sunt inferioare în vreun sens obiectiv.

Problema este că modurile feminine de interacțiune nu sunt potrivite pentru îndeplinirea obiectivelor multor instituții majore. Poți avea un mediu academic majoritar feminin, dar acesta va fi (așa cum sunt deja departamentele majoritar feminine din universitățile de azi) orientat spre alte scopuri decât dezbaterea deschisă și căutarea neîngrădită a adevărului. Și dacă mediul tău academic nu caută adevărul, la ce e bun? Dacă jurnaliștii tăi nu sunt individualiști țepoși cărora nu le pasă dacă alienează oamenii, la ce sunt buni? Dacă o afacere își pierde spiritul de aventură și devine o birocrație feminizată, concentrată pe interior, nu va stagna?

 

Dacă Marea Feminizare reprezintă o amenințare la adresa civilizației, întrebarea este dacă putem face ceva în privința asta. Răspunsul depinde de motivul pentru care crezi că s-a produs în primul rând. Sunt mulți oameni care cred că Marea Feminizare este un fenomen natural. Femeilor li s-a dat în sfârșit șansa de a concura cu bărbații și s-a dovedit că sunt pur și simplu mai bune. De aceea sunt atât de multe femei în redacțiile noastre, conducând partidele noastre politice și gestionând corporațiile noastre.

Ross Douthat a descris acest mod de gândire într-un interviu anul acesta cu Jonathan Keeperman, alias „L0m3z”, un editor de dreapta care a ajutat la popularizarea termenului „the longhouse” (casa lungă) ca metaforă pentru feminizare. „Bărbații se plâng că femeile îi asupresc. Nu este 'longhouse' doar o scânceală lungă, masculină, despre eșecul de a concura adecvat?” a întrebat Douthat. „Poate ar trebui să taci și să concurezi efectiv pe terenul pe care îl avem în America secolului XXI?”

 

Asta cred feministele că s-a întâmplat, dar se înșală.

Feminizarea nu este un rezultat organic al femeilor care îi depășesc pe bărbați prin competiție. Este un rezultat artificial al ingineriei sociale și, dacă luăm degetul de pe cântar, se va prăbuși în decurs de o generație.

 

Cea mai evidentă greutate de pe cântar este legea anti-discriminare. Este ilegal să angajezi prea puține femei la compania ta. Dacă femeile sunt subreprezentate, în special în managementul superior, asta e un proces care stă să înceapă. Ca urmare, angajatorii le oferă femeilor locuri de muncă și promovări pe care altfel nu le-ar fi primit, pur și simplu pentru a-și menține numărul sus.

Este rațional pentru ei să facă asta, deoarece consecințele eșecului pot fi grave. Texaco, Goldman Sachs, Novartis și Coca-Cola se numără printre companiile care au plătit înțelegeri de ordinul sutelor de milioane ca răspuns la procesele care acuzau părtinire împotriva femeilor în angajări și promovări. Niciun manager nu vrea să fie persoana care a costat compania sa 200 de milioane de dolari într-un proces de discriminare de gen.

Legea anti-discriminare cere ca fiecare loc de muncă să fie feminizat. Un caz de referință din 1991 a stabilit că posterele cu fete pe pereții unui șantier naval constituiau un mediu ostil pentru femei, iar acel principiu s-a extins pentru a cuprinde multe forme de conduită masculină. Zeci de companii din Silicon Valley au fost lovite de procese care acuzau „cultura de frăție” (frat boy culture) sau „cultura toxică a fraților”, iar o firmă de avocatură specializată în aceste procese se laudă cu înțelegeri variind de la 450.000 la 8 milioane de dolari.

Femeile își pot da în judecată șefii pentru că conduc un loc de muncă care seamănă cu asociatie de barbati, dar bărbații nu pot da în judecată când locul lor de muncă seamănă cu o grădiniță Montessori. În mod natural, angajatorii înclină spre a face biroul mai „soft”. Deci, dacă femeile prosperă mai mult în locul de muncă modern, este asta într-adevăr pentru că îi depășesc pe bărbați? Sau pentru că regulile au fost schimbate pentru a le favoriza?

 

Multe pot fi deduse din modul în care feminizarea tinde să crească în timp. Odată ce instituțiile ating un raport de 50-50, ele tind să treacă de paritatea de gen și să devină din ce în ce mai feminine. Din 2016, facultățile de drept au devenit un pic mai feminine în fiecare an; în 2024, erau 56% feminine. Psihologia, odinioară un domeniu predominant masculin, este acum copleșitor de feminină, cu 75% din doctoratele în psihologie mergând către femei. Instituțiile par să aibă un punct critic, după care devin din ce în ce mai feminizate.

Asta nu arată femeile depășindu-i pe bărbați. Arată femeile alungându-i pe bărbați prin impunerea normelor feminine asupra instituțiilor anterior masculine. Ce bărbat vrea să lucreze într-un domeniu în care trăsăturile sale nu sunt binevenite? Ce student absolvent cu respect de sine ar urma o carieră în mediul academic când colegii săi îl vor ostraciza pentru că își exprimă dezacordurile prea direct sau susține o opinie controversată?

 

În septembrie, am ținut un discurs la conferința Național Conservatorismului în spiritul eseului de mai sus. Am fost îngrijorată să propun teza Marii Feminizări într-un forum atât de public. Este încă controversat, chiar și în cercurile conservatoare, să spui că sunt prea multe femei într-un anumit domeniu sau că femeile în număr mare pot transforma instituțiile dincolo de orice recunoaștere, în moduri care le fac să înceteze să mai funcționeze bine. M-am asigurat să-mi exprim argumentul în cel mai neutru mod posibil. Spre surprinderea mea, răspunsul a fost copleșitor. În câteva săptămâni, videoclipul discursului a strâns peste 100.000 de vizualizări pe YouTube și a devenit unul dintre cele mai vizionate discursuri din istoria conferinței.

 

Este bine că oamenii sunt receptivi la argument, deoarece fereastra noastră pentru a face ceva în privința Marii Feminizări se închide.

Există indicatori avansați și indicatori întârziați ai feminizării, iar noi suntem în prezent în etapa intermediară, când facultățile de drept sunt majoritar feminine, dar tribunalul federal este încă majoritar masculin. În câteva decenii, schimbarea de gen va fi ajuns la concluzia sa naturală. Mulți oameni cred că wokeness-ul s-a terminat, ucis de „vibe shift”, dar dacă wokeness-ul este rezultatul feminizării demografice, atunci nu se va termina niciodată atâta timp cât demografia rămâne neschimbată.

 

Ca femeie, sunt recunoscătoare pentru oportunitățile pe care le-am avut de a urma o carieră în scris și editare.

Din fericire, nu cred că rezolvarea problemei feminizării ne cere să închidem uși în fața femeilor. Trebuie pur și simplu să restabilim reguli echitabile. Chiar acum avem un sistem nominal meritocratic în care este ilegal ca femeile să piardă. Să facem angajarea meritocratică în substanță, nu doar în nume, și vom vedea cum se așază lucrurile. Să fie legal să ai din nou o cultură de birou masculină. Să eliminăm dreptul de veto al „doamnei de la HR”. Cred că oamenii vor fi surprinși să descopere cât de mult din feminizarea noastră actuală este atribuibilă schimbărilor instituționale precum apariția departamentelor de resurse umane, care au fost aduse de schimbări legale și pe care schimbările legale le pot inversa.

 

Pentru că, la urma urmei, nu sunt doar o femeie.

Sunt, de asemenea, cineva cu multe opinii dezagreabile, căruia îi va fi greu să prospere dacă societatea devine mai aversă la conflict și condusă de consens. Sunt mamă de fii, care nu își vor atinge niciodată potențialul maxim dacă trebuie să crească într-o lume feminizată. Sunt – cu toții suntem – dependentă de instituții precum sistemul juridic, cercetarea științifică și politica democratică ce susțin modul de viață american, și vom suferi cu toții dacă acestea încetează să mai îndeplinească sarcinile pentru care au fost concepute."

 

 

[Vizitator Prietenul lui antic]

Pe IT femeile erau degeaba frate, multe din ele cu rasete, yahoo messenger si msn messenger

Mai nou whatsapp, muzica ascultata pe casti, statul pe telefon si nu isi face treaba deloc la birou (zic de programator it - development)

Multe din ele au pila la manageru mare sau sefu de departament si nu ii poti face nimic. Chiar ia banii degeaba si sunt multi bani salariu bai @Tomaso

Si obliga pe altii sa le faca si treaba lor sa nu fie ele date afara.

[Tomaso]

Antonio Gramsci (1891–1937) a fost un filosof, teoretician marxist, jurnalist și politician italian, unul dintre cei mai importanți gânditori marxiști ai secolului XX.

• Născut în Sardinia, într-o familie săracă, a suferit de la naștere de probleme grave de sănătate (gibozitate).
• A studiat la Universitatea din Torino, unde s-a implicat în mișcarea socialistă.
• A fost cofondator al Partidului Comunist Italian (PCI) în 1921.
• Ales deputat în 1924, a fost arestat de regimul fascist al lui Mussolini în 1926 și condamnat la 20 de ani de închisoare.
• A murit în 1937, la scurt timp după eliberare, din cauza condițiilor grele de detenție. În închisoare a scris celebrele Caiete din închisoare (Quaderni del carcere), opera sa fundamentală.

 

Gramsci a dezvoltat marxismul clasic, adaptându-l la realitățile societăților occidentale dezvoltate. Principalele sale contribuții:

1. Hegemonia culturală
   Conceptul său cel mai cunoscut. El susține că clasa dominantă (burghezia) nu își menține puterea doar prin forță economică sau represiune de stat („hegemonie politică”), ci mai ales prin controlul asupra culturii, educației, mass-media și valorilor societății. Astfel, valorile burgheze devin „bun simț” (sensus communis) acceptat de mase.
2. Războiul de poziție vs. Războiul de mișcare
   • În Rusia (țară înapoiată) a funcționat „războiul de mișcare” (revoluție directă, frontală).
   • În Occidentul avansat este nevoie de războiul de poziție: o luptă lungă, culturală și ideologică pentru cucerirea hegemoniei înainte de preluarea puterii politice.
3. Intelectualii organici
   Fiecare clasă socială își creează propriii intelectuali (nu doar academicieni, ci și jurnaliști, profesori, artiști, activiști). Clasa muncitoare are nevoie de intelectuali organici care să elaboreze o contra-hegemonie culturală.
4. Statul integral și societatea civilă
   Statul nu este doar guvern + aparat represiv, ci include și societatea civilă (școli, biserică, sindicate, mass-media). Revoluția trebuie să cucerească mai întâi societatea civilă.
5. Istoricism absolut și critică a determinismului economic
   Gramsci respinge varianta rigidă a marxismului („baza economică determină tot”). El subliniază rolul activ al culturii, al voinței politice și al „blocului istoric” (alianța dintre clase și idei).

Ceea ce vedem mai sus reprezintă un plan de acțiune.  
Să analizăm mai în profunzime, având ca referință ideile acestui gânditor marxist.  
De ce?

 

 

Pentru că gândirea lui Gramsci a avut o influență enormă asupra:

• Noii Stângi occidentale (anii ’60–’70)
• Studiilor culturale (Cultural Studies)
• Teoriilor despre media și ideologie
• Strategiilor politice ale partidelor de stânga din Europa

Mulți văd în conceptul de hegemonie culturală o cheie de înțelegere a modului în care se mențin puterile dominante astăzi, chiar și fără dictatură deschisă.

Pe scurt, Gramsci a mutat accentul marxismului de la fabrică la cultură și de la revoluția violentă la lupta pentru mințile oamenilor.

 

 

Există o corelație clară și frecvent discutată – mai ales de critici conservatori sau anti-globaliști – între conceptele lui Antonio Gramsci și modul în care funcționează agenda multor ONG-uri finanțate de Open Society Foundations (OSF) ale lui George Soros, precum și de rețelele neo-marxiste mai largi. Nu este o legătură directă, explicită sau asumată de Soros însuși (el se revendică de la Karl Popper și de la ideea de „societate deschisă”, nu de la marxism), ci una strategică și funcțională:

metodele de acțiune coincid surprinzător de bine cu „traseul” imaginat de Gramsci.

 

Să analizăm punct cu punct ideile acestea în corelație cu metodele de acțiune ale lui Soros și adepților săi:

 

1. Hegemonia culturală (cel mai cunoscut concept gramscian)

Gramsci susține că burghezia își menține puterea nu doar prin forță economică sau represiune, ci prin controlul culturii, educației, mass-media și valorilor, astfel încât ideologia sa devine „bun simț” (sensus communis) acceptat chiar de masele dominate.

Corelație cu Soros/OSF:

Open Society Foundations au alocat zeci de miliarde de dolari (peste 32 de miliarde de la înființare) pentru finanțarea de ONG-uri, think-tank-uri, jurnaliști, universități, organizații de media și activiști care promovează un set coerent de valori progresiste: multiculturalismul radical, migrația nelimitată ca „drept uman”, justiția socială bazată pe identitate (rasă, gen, orientare sexuală), reforme penale „blânde”, educație „anti-rasistă”/DEI (Diversity, Equity, Inclusion) etc.

Criticii (de la Heritage Foundation la analiști independenți) văd aici exact crearea unei noi hegemonii culturale: valorile „woke”/neo-marxiste nu mai sunt contestate ca ideologie, ci devin „normalitate” morală și „bun simț” în universități, media mainstream, corporații și instituții internaționale.

 

2. Războiul de poziție vs. războiul de mișcare

 

În Occidentul avansat, Gramsci spunea că revoluția directă (războiul de mișcare, ca în Rusia) e imposibilă. Este nevoie de un război de poziție lung, cultural și ideologic – cucerirea treptată a societății civile înainte de puterea politică.

Corelație:

Aceasta este cea mai evidentă paralelă. Soros nu finanțează partide revoluționare sau lovituri de stat, ci o rețea vastă de ONG-uri care operează lent, pe decenii, în interiorul instituțiilor occidentale. Strategia „long march through the institutions” (atribuită lui Rudi Dutschke, dar inspirată direct din Gramsci) se vede clar: finanțări pentru reforme treptate în educație, justiție, migrație, media. Rezultatul dorit (conform criticilor) este slăbirea statului-națiune tradițional și a valorilor conservatoare fără o confruntare frontală.

 

3. Intelectualii organici

 

Fiecare clasă își creează intelectualii săi (nu doar academicieni, ci jurnaliști, artiști, activiști) care elaborează contra-hegemonia.

Corelație:

OSF finanțează masiv „intelectuali organici” ai stângii progresiste: activiști Black Lives Matter, organizații de gen (transgenderism, feminism radical), jurnaliști independenți, profesori de „studii critice”, think-tank-uri precum Center for American Progress etc. Aceștia nu sunt „clasa muncitoare” clasică, ci un nou bloc istoric bazat pe identități opresate (rasă, gen, migrație). Ei produc narațiuni care devin dominante în universități și media.  

 

4. Statul integral și societatea civilă

 

Statul = guvern + aparat represiv + societatea civilă (școli, biserică, sindicate, mass-media).

Revoluția trebuie să cucerească mai întâi societatea civilă.

Corelație:

OSF se definește explicit prin construirea și întărirea societății civile ca instrument principal. Finanțează mii de ONG-uri care acționează ca „brațe” ale statului integral gramscian: reformă educațională, control asupra narativelor media, campanii pentru „drepturi” care erodează suveranitatea națională. În țări ca Ungaria sau România, acest lucru a generat reacții violente exact pentru că pare o preluare a societății civile de către o agendă externă.

 

5. Istoricism absolut și critică a determinismului economic

 

Gramsci respinge marxismul rigid (baza economică determină tot) și pune accent pe cultură, voință politică, bloc istoric.

Corelație:

Neo-marxiștii (inspirați de Școala de la Frankfurt și continuând cu teoria critică contemporană) au abandonat de mult clasa muncitoare și lupta economică clasică.
Focusul este pe superstructură culturală („woke capitalism”).

 

Soros, deși capitalist, critică „capitalismul gangster” și finanțează exact aceste cauze culturale/identitare, nu sindicate sau naționalizări.

Rezultatul: un „bloc istoric” nou – alianță între capital globalist, stânga culturală și birocrație internațională.

 

Nu este o „conspirație”, ci o convergență strategică

Soros însuși nu citează Gramsci și se opune explicit marxismului (a contribuit la prăbușirea comunismului în Est prin finanțarea societății civile anti-sovietice).

Filosofia sa este popperiană (societate deschisă, pluralism, anti-dogmă).

 

Dar efectul practic al finanțărilor sale coincide cu playbook-ul gramscian:

transformarea valorilor occidentale prin societatea civilă, fără revoluție violentă.

Mulți neo-marxiști (Critical Race Theory, gender studies, postcolonialism) beneficiază indirect sau direct de aceste fonduri, chiar dacă Soros nu este „neo-marxist” ideologic.

 

Criticii de dreapta văd aici o împlinire practică a gramscianismului („Cultural Marxism” ca termen polemic). Susținătorii lui Soros văd doar promovarea drepturilor omului și a democrației liberale.

 

Realitatea este că strategia funcționează exact cum a descris Gramsci: cucerirea culturii precede (și face posibilă) schimbarea politică profundă.

 

În concluzie, ideile lui Gramsci bifează perfect traseul observat în ultimii 30 de ani.

Fie că e intenționat sau emergent, rețeaua Soros+ONG-uri+neo-marxiști a aplicat cu succes rețeta gramsciană în Occident: război de poziție cultural prin societatea civilă. Diferența e că, spre deosebire de 1917, „revoluția” nu mai are nevoie de tancuri – are nevoie de granturi, curricule universitare și narative media.

Să mergem și mai mult către originea acestor idei pentru a putea să le înțelegem geneza, cum au luat naștere.

 

————————  Pentru ceea ce urmează scris mai jos -  idei extrase din materialul sursă notat la final

 

În închisorile fasciste italiene, Antonio Gramsci s-a confruntat cu un paradox.
De ce consimt muncitorii la un sistem care îi exploatează?

Teoria tradițională a puterii răspunde: „Poliția și armata îi silesc pe oameni să se supună”.

 

Dar Gramsci a înțeles.

Puterea cu adevărat puternică este invizibilă.

Ea se ascunde în cotidian – școli, media, religie, familie – și convinge oamenii că „așa este firescul”.

 

Gramsci a numit asta „hegemonie culturală”.

Clasa dominantă nu obține „consimțământul spontan” al maselor prin violență, ci prin leadership intelectual și moral.

Ea răspândește, prin educație și presă, o poveste care face interesele unei clase să pară „interesele națiunii întregi”.

 

Nucleul acestei teorii este conceptul de „stat integral”.

Statul este totalitatea societății politice (poliție, armată) și a societății civile (școli, biserici, media).

Dispozitivele de violență stau în spate, dar funcția cotidiană aparține societății civile, care produce consimțământ.

 

Cheia pentru a descifra mecanismul psihologic al acestui consimțământ este distincția dintre „bunul-simț comun” și „bunul-simț bun”.

 

„Bunul-simț comun” este acea percepție a realității necritică, impregnată de viziunea lumii a clasei dominante sub forma unor tradiții sau zicale vechi de ani.

„Salariul nu crește din cauza crizei economice, deci n-avem ce-i face”;

„Cineva care e hărțuit are și el o parte din vină” – astfel de credințe susțin consimțământul la dominație din interior.

 

În schimb, „bunul-simț bun” este înțelepciunea critică și practică născută din experiența muncii și a vieții de zi cu zi.

„E absurd să fii punctual și să faci ore suplimentare neplătite”;

„Când muncești cinci zile pe săptămână cu normă întreagă și tot ai insecuritate financiară”.

 

Acestea sunt încă fragmentare, dar contrazic în esență logica dominației.

Hegemonia este procesul prin care acest „bun-simț bun” este înăbușit în interiorul „bunului-simț comun”, determinând oamenii să acționeze în continuare pe baza unei conștiințe contradictorii.

 

Aici intervine strategia lui Gramsci.

Distincția dintre „războiul de manevră” și „războiul de poziții”.

Un război de manevră, precum Revoluția Rusă, este eficient doar în societăți unde societatea civilă este subdezvoltată și statul se bazează pe violență goală.

În Europa de Vest, societatea civilă (școli, media, biserici etc.) funcționează solid, iar în prezent, funcția ei lucrează zilnic în direcția producerii consimțământului față de clasa dominantă.

 

Ce este necesar este „războiul de poziții”.

O luptă pe termen lung pentru a cuceri, unul câte unul, bastioanele societății civile – educație, media, religie, cultură. Aceasta nu este despre alegeri sau greve, ci despre organizarea „bunului-simț bun” al oamenilor și construirea unui nou „bun-simț comun” prin activități culturale.

 

Neoliberalismul modern este un exemplu perfect al acestei teorii.

Principiul pieței a răspândit în lume „bunul-simț comun” că „competiția este singurul principiu rațional”. Oamenii nu mai sunt cetățeni, ci „antreprenori responsabili pentru ei înșiși”, simțind șomajul sau sărăcia ca pe un eșec personal. Ideea în sine că „nu există alte alternative” reprezintă victoria hegemoniei.

Era digitală a rafinat această structură și mai mult. Algoritmii funcționează ca „noi intelectuali organici”. Învață interesele și anxietățile noastre și, prin prezentarea unei realități personalizate, produc consimțământ automat.

 

Bulele de filtrare divizează masele și împiedică formarea unei „voi naționale comune”.

 

Dar există speranță.

Gramsci a vorbit despre posibilitatea unei „hegemonii contra”.

Așa cum clasa dominantă are intelectuali organici proprii (manageri, tehnicieni, jurnaliști), clasa subordonată trebuie să-și crească propriii intelectuali organici, născuți din mase.

 

Aceștia creează școli acolo unde nu există școli, operează media acolo unde nu există media și generează un alt limbaj care să deconstruiască bunul-simț comun existent. Aceasta este rolul „prințului modern”, adică al colectivului revoluționar. Nu simplă protestare, ci o afacere culturală care oferă societății un nou leadership moral și intelectual.

 

În cele din urmă, locul cel mai profund al puterii nu este la baricade, ci în mintea noastră.

În momentul în care o anumită ordine socială pare „de la sine înțelesă”, acea ordine a câștigat.

Invers, când acel „de la sine înțeles” se clatină, istoria începe să se miște. Ceea ce Gramsci a continuat să scrie în închisoare a fost exact un instrument de gândire pentru a deconstruct acel „de la sine înțeles”.

—
Douglas C. Youvan (cercetător)
„Arhitectura consimțământului: O analiză comprehensivă a teoriei hegemoniei culturale a lui Antonio Gramsci, a leadershipului intelectual și a structurilor de putere moderne”
 

[User Anonim 03]

Cade guvernu Bol0jan cu cine te certi ? @Tomaso

[Tomaso]

Postează în topicurile ontopic,  nu mai posta ca balega vacii, în plm!!

[Tomaso]

Consiliul condus de Verzi din Copenhaga limitează bătrânii din centrele de îngrijire pentru vârstnici la 80 de grame de carne de vită pe săptămână, din motive climatice.

 

Asta înseamnă 11,4 grame pe zi

 

Un reprezentant al Partidului Verde a explicat logica:

vârstnicii „au fost cei mai mari păcătoși climatici pe parcursul vieților lor”.

 

Deci planul pare să fie să-i facă să ispășească asta în ultimii lor ani, cu un strop de carne tocată pe rând.

Criticii, inclusiv partidele de opoziție și susținătorii vârstnicilor, spun că politica riscă malnutriția într-o populație deja vulnerabilă la ea.

Consiliul spune că este flexibil, dar vârstnicii care mănâncă penitență climatică la cină ar putea să nu fie de acord.

 

Sursă: BT, Ekstra Bladet