Discursul asupra servituții voluntare - România anilor 2025+

[Tomaso]

 

Ideile corecte supravieţuiesc trecerii timpul pentru că natura firii umane rămâne aceeaşi.

Mii de ani trecuţi peste ideile clasicilor filosfi greci, romani, chinezi, arabi,  le pun în valoare prin verificarea în timp.

472 de ani trecuţi de la scrierea unui eseu despre natura firii oamenilor atunci când se raportează la politică este şi azi la fel de actual.  

României i se aplică perfect.   

 

"Discursul asupra servituții voluntare" (titlul original în franceză:    "Discours de la servitude volontaire"  este un eseu filosofic scris de Étienne de La Boétie în jurul anilor 1552-1553, publicat postum. Este considerat un text fundamental în gândirea politică, influențând idei despre rezistență la tiranie, libertate și non-violență. 

           La Boétie, un umanist francez și prieten al lui Michel de Montaigne, explorează paradoxul supunerii voluntare a oamenilor față de tirani.            Întrebarea centrală este:  De ce milioane de oameni se supun unui singur om, chiar dacă acesta este adesea slab sau incompetent?

Autorul argumentează că puterea politicienilor (mai mult sau mai puţini tirani) nu vine din forță fizică sau divină, ci din consimțământul tacit al supușilor.

 

1. Natura Servituții Voluntare:
   • Oamenii sunt născuți liberi și egali, dar aleg să renunțe la libertate din obișnuință, educație greșită sau manipulare. La Boétie compară acest lucru cu un animal domesticit care uită libertatea sălbatică.
   • Tirania se bazează pe o piramidă de dependențe: tiranul este susținut de un cerc restrâns de complici (curteni, funcționari), care la rândul lor profită de beneficii minore (bani, poziții), iar masa populației se supune din frică sau inerție.
   • Exemplu: Dacă un tiran ar fi singur, fără susținători, ar fi neputincios. Puterea lui derivă din "servituții voluntare" – oamenii aleg să-l servească, în loc să-l ignore.
   •  
2. Cauze ale Supunerii:
   • Obișnuința: De la naștere, oamenii sunt învățați să accepte autoritatea, făcând servituția să pară naturală.
   • Frica și Beneficiile: Mulți se tem de pedeapsă, iar alții câștigă avantaje minore, creând un sistem de complicitate.
   •  
3. Soluția: Refuzul Non-Violent:
   • La Boétie propune o rezistență pasivă: Oamenii nu trebuie să lupte activ împotriva tiranului, ci pur și simplu să înceteze să-l susțină. "Nu este nevoie să-l răsturnați; el se va prăbuși singur dacă țara nu-l mai susține."

Libertatea se recâștigă prin conștientizare și refuz colectiv. Autorul invocă exemple istorice din antichitate (cum ar fi tiranii greci sau romani) pentru a ilustra cum popoarele libere rezistă.

Eseul a fost interzis în Franța pentru ideile sale radicale și a influențat gânditori precum Thoreau (în "Civil Disobedience"), Gandhi (non-violența) și mișcări moderne de rezistență civilă.

Este văzut ca un precursor al teoriilor anarhiste și al liberalismului politic.

 

              "În această carte, scrisă de Boetius la vârsta de 18 ani, acesta constata că tiranii n-ar avea atâta putere şi uneori o viaţă atât de lungă dacă n-ar fi înconjuraţi de "servitori voluntari". În esenţă tiranii au doar acea putere care le este conferită de cei care se supun de bunăvoie acestuia. Slugăreala de bună voie sau servilismul anumitor oameni sunt cele care fac ca istoria să repete, iar tirania să invadeze spaţiul public.
              Este necesar să doesebim servilismul de obedienţa impusă de o anumită autoritate, fie ea legitimă sau ilegitimă. Obedienţa impusă poate fi privită ca un răspuns la o impunere pe cale violentă a autorităţii, în timp ce servilismul se caracterizează prin voluntarism. Servilul este cel care se căciuleşte în faţa simbolului autorităţii din proprie iniţiativă. Fie că este vorba de simpla prostie sau de o strategie bine pusă la punct pentru atingerea scopurilor propuse prin orice mijloace, servilismul reprezintă efectul unei supuneri voluntare.

Servilismul este la rândul lui de două tipuri: servilismul din oportunism şi servilismul din vocaţie.

 

          Servilismul din vocaţie poate fi văzut la tot pasul în jurul nostru în societatea românească. Unii oameni, pur şi simplu, par a avea o vocaţie de sclav.   Aceştia sunt executanţii perfecţi care execută orice fără a comenta sau fără a filtra prin propria gândire utilitatea şi/sau moralitatea ordinului primit.  În aşteptarea perpetuă a unei recompense care nu vine niciodată, servilii din vocaţie nu îşi pot depăşi condiţia dată o disponibilitate caracterială.   Aceştia sunt oamenii mici pe care îi vedem peste tot, în cadrul partidelor, în cadrul instituţiilor statului şi cam peste tot unde există un sistem al autorităţii ierarhizate.   Spre deosebire de aceştia, servilul din oportunism se crede un mare şmecher, care se foloseşte de spinarea înconvoiată în faţa stăpânului pentru a-şi atinge un scop. Aceştia se prefac umili, hrănind orgoliul stăpânului, până îşi ating ţelul.  Din rândul acestora se recrutează trădătorii de toate felurile.

          Servilismul nu este apanajul unei singure categorii de oamenii.

 

           Găsim slugărnicie şi la bărbaţi şi la femei, şi la proşti şi la inteligenţi, şi la bogaţi şi la săraci depotrivă. Nici măcar o poziţie avansată pe scara ierarhică nu garantează că o anumită persoană este cu adevărat demnă. Am văzut nu de puţine ori, şefi care erau percepuţi ca adevăraţi zbiri în faţa subordonaţilor, dar care deveneau cele mai umile slugi în faţa unor şefi mai mari. Iar ce este mai grav este faptul că acest servilism este complet voluntar şi nu un răspuns situaţional la condiţii de constrângere. 

           Chiar dacă persoanele animate de acest servilism tâmp îşi găsesc drept scuze constrângerea la care sunt supuse („Nu am ce-i face!”) sau anticiparea unor represalii din partea autorităţii („Dacă nu execut am de pierdut!”), dacă stăm să analizăm atent fiecare caz în parte, aceste pretexte nu au de fapt nici un fundament real.  Mai mult de-atât, renunţând la starea autoimpusă de sclav voluntar, individul ar avea chiar de câştigat.  Numai că nu se poate sustrage din această stare în care s-a vârât de unul singur.

            În cartea sa, Boetius ajunge să se întrebe de renunţă oamenii de bunăvoie la libertatea lor pentru a se supune necondiţionat, chiar anulându-şi instinctul de conservare?  Şi tot el oferă două răspunsuri diferite care se completează şi se întrepătrund.   Primul dintre acestea este că sunt seduşi de putere.   Cei care deţine autoritatea şi care ştiu să se facă ascultaţi prin abilitatea de manipulare a discursului, a promisiunilor, a simbolurilor, normelor şi ritualurilor în avantajul său, subjugă, aducând „supuşii” în situaţia de a-şi suspenda facultatea critică.

            Cel de-al doilea răspuns este pe cât de scurt, pe atât de dezarmant: pentru că le convine acest lucru. Cei care se supun necondiţionat autorităţii aflate în partea superioară a ierarhiei, îşi cesionează libertatea pentru a putea intra în jocul puterii corupte, pentru a nu fi excluşi din piramida puterii. Se întâmplă des ca slugile să aibe mentalitate de răcan: sunt servili cu stăpânii lor şi zbiri cu cei de sub ei.

 

            Toată societatea românească este măcinată de această tară, la toate nivelurile. Servilismul face ravagii în instituţiile şi partidele din România, unde cei care execută orice fără crâcnire, cei care pupă inelul (şi nu numai!) stăpânului cât mai des cu putinţă, dintr-un exces de zel demn de o cauză mai bună, sunt cei care sunt recompensaţi şi promovaţi în cadrul ierarhiei.

 

            Ceilalţi, care înţeleg să-şi protejeze demnitatea sunt traşi pe dreapta, excluşi sau marginalizaţi.

 

            Efectul acestei stări de fapt este o societate condusă anapoda, de oameni care nu posedă calităţile necesare unei administrări eficiente a resurselor de care dispune aceasta sau rezolvării problemelor din ce în ce mai presante şi mai complexe ale contemporaneităţii. Pe termen lung, chiar şi servilul are de pierdut, pentru că resursele risipite ale societăţii sunt pierdute pentru totdeauna, adâncind haosul şi penuria.

           În plus, servilismul este şi foarte costisitor pentru cel care-l foloseşte, pentru că servilul nu se poate ascunde de ochii celorlalţi, el primind stigmatul slugărniciei, de care nu mai poate scăpa. Lipsa demnităţii atrage întotdeauna dispreţul societăţii şi în acelaşi timp, limitează şi nivelul de acces în piramida puterii.   Servilul nu va deveni stăpân (boier) niciodată, el rămânând veşnic la stadiul de arendaş, mereu în slujba unui stăpân mai potent."

Sursă.